Recenzie Povestea mea, Michelle Obama

Cred că “Povestea mea” nu a avut niciodată ca scop să ne spună cine este Michelle Obama. Poate nicio astfel de carte nu vrea să ne spună povestea (adevărată), ci doar ne păcălesc cu titluri dezvelitoare, ca să scoatem banii. :)) În ce o privește pe Michelle Obama, impresia este că s-a străduit așa de tare să fie ce trebuia, încât a uitat să fie cine e. Sau nu vrea s-o arate. Aș vrea s-o admir, dar am o reținere.

Ea povestește așa. „A fost nevoie să muncesc de zece ori mai mult decât ceilalți, ca să reușesc, doar pentru că eram neagră”. Păi… Bine ai venit în lume, Mihaela. Cei mai mulți dintre noi muncesc de zece ori mai mult ca alții ca să reușească. Indiferent de culoare. Ușor e doar pentru hoți, contese și castani. Pentru noi, toți ceilalți, e greu. Dar e și bine. La final putem să ne batem singuri pe spate și ne pupăm în oglindă, pentru că am reușit fără să furăm de la altul. Fără să fim împinși de renume sau bani. Fără să ne distrugem reputația, inima și pofta de mâncare.

Mai zice: „E foarte greu să fii Prima Doamnă a SUA”. Păi… viața e greu, Michelle. Cine ți-a zis altfel, te-a mințit. Dar atunci când poziția ta în ierarhia de influență a lumii poate determina schimbări sociale și politice fundamentale care aduc BINE oamenilor, zic eu că merită. Atunci când pierderea ta înseamnă că soțul tău poate aduce pace lumii, poate merită să înghiți în sec și să-l privești îndelung și drăgăstos… la televizor.

Și că nu e chiar apocaliptic că nu mai ai intimitate pentru câțiva ani sau o viață întreagă. Nu poți avea putere și influență enorme și să nu se atingă nimeni de liniștea ta. Ești fetiță mare acum. Hai, fruntea sus!

Mai ales că intimitatea este capacitatea de a te bucura de tine și de rahaturi mici, trecătoare, și n-are nicio jenă de agenții secreți care te înconjoară sau nu. În pat cu tine și cu Barack nu dormeau. Totuși.

Deci, ce m-a dezamăgit la cartea asta a fost lipsa de recunoștință. Soția lui Barack Obama n-a vrut ca soțul ei să fie președinte și asta se vede de la pagina întâi la ultima. E o carte doldora de regrete. Atât mai lipsea să scrie: Ce viață frumoasă aveam noi, dacă Barack mă asculta și făcea un ONG. (Barack a preferat Nobelul și bine a făcut.)

Despre Agassi, după ce am citit “Open” (superbe memorii!), pot spune că era arogant, narcisist, luptător, familist etc, despre Garcia Marquez, după “Vivir para contarla”, că era sărac, mort după hamac, visător și îndrăgostit de cultura în care a crescut. Chiar și despre jurnalista care a „lins rămășițele lui Pablo Escobar” pot spune ceva relevant – e grandomană, arivistă și cam proastă.

Am crezut că voi găsi în “Povestea mea” ceva din zâmbetul (motivele lui) plin de bucurie de pe copertă, dar despre Michelle Obama pot spune mai puțin decât știe Wikipedia. Nu pricep de ce n-a ajutat-o nimeni să scrie adevărat. Dar poate nu știe să ceară și să primească ajutor. Asta ar explica nemulțumirea față de o viață atât de bogată în experiențe, șanse și oameni.

Salutări, răsfoitori!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: