CĂRȚI CULT Hans Fallada, Fiecare moare singur

Nu am vrut inițial să scriu o recenzie la cartea lui Hans Fallada, Fiecare moare singur. E ceva descurajant în titlul acestui volum. La fel de descurajant precum întunericul brusc adus de un nor negru într-o zi cu soare; ori rostogolirea cotidiană a veștilor proaste care ne fac mai mult rău și din care oricum nu învățăm nimic. (Unii dintre noi.)

Pentru cei care nu se lasă descurajați, am ales să povestesc despre romanul lui Fallada, apărut în cunoscuta colecție “Cărți cult” a editurii Art. Cred că cele 724 de pagini ale cărții ne învață tot atâtea lucruri câte putem desprinde din, de pildă, Omul în căutarea sensului vieții a lui Viktor Frankl. O lecție de bun simț și demnitate ne folosește mereu.

Un personaj din frații Grimm

Hans Fallada e pseudonimul lui Rudolf Wilhelm Friedrich Ditzen (1893 – 1947). Numele provine din două povești ale fraților Grimm. Autorul cărții Fiecare moare singur a avut o viață de-a dreptul livrescă și anumite detalii din biografia lui ne vor ajuta să înțelegem mai bine cartea.

Hans, ca să îi folosim aliasul ales, a fost fiul unui magistrat care visa să ajungă judecător de curte supremă și al fetei unui preot de închisoare. (Veți regăsi în carte portrete amănunțite și emoționante ale unor personaje ce par născute din biografia autorului.)

În copilărie, Hans a dovedit o înclinație spre literatură. A suferit un accident de trăsură cu leziuni care necesitau tratament cu morfină, de care a rămas apoi dependent pentru tot restul vieții. La optsprezece ani și-a ucis accidental un prieten într-un duel simulat, fiind apoi internat într-un sanatoriu de boli mintale. Prin sanatorii și clinici de dezintoxicare și-a petrecut o parte din tinerețe, când a creat și primele lui romane. A petrecut câțiva ani și în închisoare, după ce a comis înșelăciuni și delapidări ca să își finanțeze apetitul pentru droguri.

După ce s-a căsătorit, viața lui a intrat într-o oarecare normalitate și a căpătat notorietate scriitoricească în epocă. Dar în Germania anilor ’30 nimic nu mai era normal. Regimul lui Hitler considera drept dușman orice persoană ce refuza înscrierea în partid și salutul nazist. Hans Fallada și-a petrecut anii războiului sub continua amenințare a Gestapo-ului și cu o sănătate tot mai șubredă. A scris Fiecare moare singur în douăzeci și patru de zile și a murit cu numai câteva săptămâni înainte de publicarea romanului.

Frumusețea simplă

Oamenii simpli sunt de două feluri: foarte frumoși sau foarte urâți. Fallada ne portretizează ambele categorii, cu o detaliere balzaciană. Romanul lui este despre totalitarismul care se hrănește cu abjecțiile oamenilor simpli și urâți, dar care poate fi pus în subsolul istoriei de rezistența oamenilor simpli și frumoși. Tirania poate să cuprindă ca o molimă întreaga societate, însă doar până când începe să atenteze la bunul simț comun și la demnitatea acestor oameni.

Nu trebuie să ai studii superioare sau origini aristocratice pentru a diferenția binele de rău, ori bunul simț de bădărănia crasă. Acest bun simț comun și respectul față de demnitatea umană sunt calități necesare ca să rămâi Om chiar și în cele mai vitrege tiranii. Despre asta e vorba în romanul lui Hans Fallada.

Anonimii soți Quangel

Existența turbulentă și marginală a lui Fallada l-au ajutat să înțeleagă tiparele umane din masa societății. După ce am văzut Ticăloși fără glorie a lui Tarrantino, de fiecare dată când citesc o poveste despre rezistența antinazistă, îmi imaginez eroi absoluți care dau peste bot bestiei cu zvastică și sunt capabili să rescrie istoria într-o ucronie cu final fericit. Soții Quangel, figurile centrale ale romanului Fiecare moare singur, sunt jalnici în raport cu eroii lui Tarrantino. Dar sunt atât de reali, de umani, cu imperfecțiunile și fixismele lor. Atât de tragici și totuși atât de înălțători ca exponenți ai existenței umane.

Soții Quangel trăiesc în Germania nazistă, sunt în preajma vârstei de cincizeci de ani și nu par să se împace prea bine cu noul regim. Otto Quangle e maistru la o fabrică care în locul mobilei sculptate, ajunge să producă lăzi pentru muniție, iar peste puțin timp… doar sicrie. Anna Quangel ține treburile casei și își face toate grijile pentru unicul lor fiu, plecat pe frontul din răsărit.

Amândoi suportă în tăcere lumea asta întoarsă cu susul în jos. Vecinii evrei care până mai ieri erau perfect respectabili, dar azi sunt tratați mai rău decât animalele. Scursurile cartierului care au ajuns privilegiați, pentru că sunt membri de partid. Führer-ul care spune pe cine să urăști și pe cine să iubești. Armata de lingăi din jurul lui, care se ramifică până în ultimul cătun din Alpi. Cultura denunțului și fricii care se insinuează încet, pe la colțuri. Ceva greu de descifrat, dar care pare tot mai mult să răstoarne bunul simț și demnitatea, acele “linii roșii” ale omului simplu despre care scriam mai sus.

Comisarii Gestapo-ului, pastorul cel bun, bătrânul judecător Fromm, tinerii Hergesel și dragostea lor care vrea să învingă Războiul, infama familie de parveniți Persicke, haimanalele Enno Kluge sau Emil Berghausen, poștărița Eva Kluge sunt câteva dintre personajele care vor întregi fresca acestei epoci, dar soții Quangel rămân în centru, actori principali.

Rezistența prin cărți poștale

Fiul soților Quangel moare pe front și, în durerea lor, acești oameni neînsemnați, aleg să răspundă cumva inimaginabilului. Ei scriu o carte poștală, care va fi lăsată pe pervazul unei ferestre într-o clădire publică, un mesaj pentru toate mamele din Germania:

Mamă, Führerul mi-a ucis fiul. Mamă, Führerul o să-i ucidă și pe fiii tăi, n-o să se oprească până când n-o să vadă doliu la fiecare poartă…

Câteva propoziții în cuvinte simple, dar tot atâtea palme peste obrazul unei tiranii sălbatice. Așa  începe o formă de rezistență împotriva dictaturii. Să vă povestesc ce urmează mai departe ar însemna să vă răpesc nu plăcerea, ci necesitatea lecturii acestui roman. Mai spun, deci, doar că Otto și Anna Quangel au scris aproape trei sute de cărți poștale și scrisori cu mesaje împotriva lui Hitler, a nazismului și a războiului, pe care le-au răspândit prin tot Berlinul, vreme de doi ani. Doi cetățeni oarecare versus uriașa mașinărie a Statului total.  Cine ar putea crede?

PS: Povestea lui Fallada s-a inspirat din realitate. Pentru că oameni simpli, demni și cu bun simț găsești mereu în viața adevărată, chiar și în vremurile cele mai negre.

Cumpără cartea AICI.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: