RECENZIE Fiica Reichului, Louise Fein

Ficțiune istorică, dragoste, nazism

Evaluare: 5 din 5.

Romanul Fiica Reichului de Louise Fein, își găsește cu ușurință locul printre cele mai importante titluri despre Holocaust. Deschizându-l, mi-am spus că urmează o nouă poveste precum Hoțul de cărți sau Totul este iluminat, două dintre cărțile mele favorite pe tema asta. Dar autoarea mi-a înlăturat repede prejudecata că aș reciti povești reciclate după Markus Zusak ori Jonathan Safran Foer. Cu o propunere la fel de valoroasă, Louis Fein oferă o perspectivă nouă și un dram de înțelepciune pentru a înțelege ceva din istorie, dar și din prezentul tulbure.

Fiica Reichului (Nemira, 2021, trad. Emanuela Ignățoiu Sora) ne poartă într-o incursiune în Germania anilor ’30 ai secolului trecut și ne dezvăluie o dragoste neverosimilă, secrete de familie, lecții de curaj și supraviețuire. Inspirat parțial din povestea reală a familiei autoarei, romanul ne ajută să vedem mai limpede anumite legături cauză – efect pe care se pare că nu reușim să le reținem din lecțiile de istorie. Pe de o parte, citind cartea înțelegi cu adevărat modul prin care propaganda manipulează mințile a milioane de oameni, împingându-i spre comportamente abominabile. Pe de altă parte, ești martorul capacității uimitoare a personajului principal de a-și recăpăta echilibrul moral folosind ca busolă acel lucru de dispunem cu toții (dacă vrem): bunul simț. Iar călătoria sa înapoi către umanitate este dublată de o fascinantă poveste de dragoste ce te ține captiv până la ultima pagină.

cartepedia.ro

Hetty și Walter

Suntem în 1929, iar micuța Hetty e salvată de la înec de vecinul și colegul ei școală, Walter. Hetty are șapte ani, Walter are zece și pentru el gestul simplu de a-ți ajuta aproapele are naturalețea și umanitatea surprinzătoare (sau nu?) a copilăriei.

Facem un salt în 1932. Hetty e fiica unui nazist furibund, Franz Heinrich, care urcă rapid treptele ierarhiei în noul regim. Familia Heinrich se mută în vila părăsită în grabă de o familie de evrei, iar pe peretele dormitorului lui Hetty domină acum portretul lui Adolf Hitler, părintele imperiului de o mie de ani ce va să vie.

Walter este evreu, deși trupul mlădios, părul blond și ochii albaștri îl fac mai arian decât pe mulții dintre fiii și fiicele de SS-iști. Incidentul de la scăldat l-a apropiat de Hetty și de fratele ei, Karl, cu care petrece după-amieze cu jocuri și glume în casa din copac de la reședința Heinrich. Băiatul frumos și manierat își face fără să știe loc în sufletul lui Hetty. Însă pe măsură ce trec zilele, lunile, anii, destinele lor par să se îndepărteze. Hetty îl adoră pe Führer, așa cum a învățat de la tatăl ei și de la școală. Walter se refugiază în cărțile lui, o pavăză iluzorie în calea agresivității absurde cu care familia și comunitatea sa ajung să se confrunte în fiecare zi.

Hetty își începe jurnalul primit în dar de la Karl cu un mesaj de adorație adresat Führer-ului. Învață la școală că Franz Kafka e un autor nepotrivit pentru copiii germani. Că profesorii care predau autori nepotriviți dispar. Că toate relele poporului german se datorează evreilor, cu privirile lor rapace, cu nasurile coroiate, cocoașa caracteristică și obiceiurile mizerabile. Toată lumea știe că evreul e rău, lacom, urât mirositor, hoț, purtător de boli contagioase. Toată lume știe și toată lumea o spune, numai că ceva nu se leagă… Walter nu are niciuna dintre aceste însușiri dezgustătoare.

Wissen ist macht – Cunoașterea e putere

Expresia aceasta revine obsedant în carte. Louise Fein descrie într-o pagină de literatură desăvârșită mecanismul pervers prin care adolescenții germani erau instigați să urască pe criterii de “rasă”. Episodul în care profesorul Hetger prezintă seducătoarea teorie a eugeniei și îi “demască” drept evrei pe Walter și pe Freda, o altă colegă de la școala lui Hetty, este definitoriu. (v. primul fragment de la finalul recenziei). Cunoașterea e putere, mai ales atunci când o filtrezi, o porționezi și oferi celorlalți doar ce îți convine.

Cunoașterea e putere și atunci când, cu o mărturisire aparent nevinovată, îți condamni propriul tată, așa cum face tânărul Thomas, vecinul lui Hetty care își denunță tatăl drept comunist. În sfârșit, cunoașterea e putere, când Hetty descoperă relația ilicită și familia paralelă a tatălui său ori când Thomas surprinde gesturile de tandrețe interzisă dintre Hetty și Walter.

Pentru că da, capitol după capitol, relația dintre Hetty și Walter va evolua către o dragoste imprevizibilă, imposibilă, inimaginabilă.

cartepedia.ro

Ce vei aprecia în această carte

Fiica Reichului a fost aclamată de către cititorii din zeci de țări pentru mesajul său profund umanist, dar și pentru povestea de dragoste iconică și pentru acțiunea palpitantă. Nu e doar o altă poveste despre naziști, evrei și lucrurile teribile întâmplate în acele vremuri. E multă sensibilitate și speranță în această carte și o tulburătoare poveste de dragoste (o mostră, în fragmentul al doilea, de la final).

Uneori oamenii se pot transforma ei înșiși în miracole, în vremuri de restriște. Asta vedem la Hetty Heinrich, pe care o însoțim din copilăria sufocată în vremurile propagandei ce spală creiere, până la maturitatea în care, trezită la realitate, este gata de luptă pentru supraviețuire și pentru binele celor din jur. Vedem cum bunul simț se confruntă cu absurdul și teroarea, ceva ca în clasicul Fiecare moare singur al lui Hans Fallada, dar având, în plus, un mesaj de încurajare, de speranță.

Romanul este palpitant, deoarece pe măsură ce lucrurile se precipită, asistăm la o luptă contra cronometru între bine și rău, iar balanța înclină succesiv când într-o parte, când în cealaltă, până la final. Și n-ai cum să estimezi, dacă speranțele îți vor fi împlinite sau sfărâmate.

Nu în ultimul rând, Fiica Reichului este relevantă în prezent, ca termen de comparație cu realitatea actuală. Louise Fein explică în nota către cititori resorturile care i-au alimentat inspirația pentru a scrie această poveste: criza economică și criza valorilor, revenirea extremismului, discursul urii, nedreptatea socială și apatia elitei. Toate sunt simptomele amneziei care ne face să ștergem cu buretele lecțiile trecutului. Iar cartea Louisei este mesajul care ar trebui să ne reamintescă binecunoscutul dicton – cei care nu-și cunosc istoria sunt condamnați să o repete!

Fiica Reichului – fragment (1)

“- Eugenismul. Minunata știință a raselor și a genelor, începe Herr Metzger cu o voce moală, siropoasă. Progresul uman întâmpină zorii unei noi ere. Suntem aproape de posibilitatea unei rase nemaipomenite, eliberate de crimă, de boli ereditare, de nebunie. Aceasta este esența progresului științific. (..)

– E vital, continuă Herr Metzger, ca arienii să se amestece numai cu alți arieni. Amestecarea cu rase inferioare nu va duce decât la decăderea civilizației germane, așa cum s-a întâmplat cu vechile civilizații ale Romei și ale Greciei. Sterilizarea este esențială pentru cei cu boli ereditare. Nu e vina acelor indivizi ghinioniști, dar nu li se poate permite să transmită mai departe afecțiunile pe care le au. Acesta este un adevăr de netăgăduit, pentru binele întregii omeniri. (…)

Tăcerea din sală e descurajantă. Nimeni nu suflă. Nimeni nu mișcă. Herr Metzger consultă o foaie de hârtie pe care o scoate din buzunar.

– Freda Federmann. Walter Keller. Veniți în față, lângă mine. (…)

Herr Metzger se apleacă asupra Fredei și are ceva în mână, dar încă nu îmi dau seama ce e.

– O evreică! exclamă el, iar sala e străbătută de un fior.

Cuvintele lui, neașteptate și înfiorătoare, mă îngrozesc.

– Observați-i părul negru, cârlionțat, murmură el. (…)

Walter stă aproape de Freda. Pe lângă trăsăturile ei evreiești, Walter e perfect, blond, cu ochi albaștri. Îmi dau seama dintr-o dată de ce e el acolo. Herr Metzger vrea să pună în contrast un arian cu o evreică.

Îl văd pe Walter cum o ia de mână pe Freda și o strânge bine. Nu îi dă drumul. Stau acolo amândoi, cu mâinile împreunate, până când Herr Metzger îi desparte cu șublerul.

– Acum priviți-i corpul subdezvoltat de evreică. Evreul nu e potrivit pentru sport. Este leneș prin natură.

Herr Metzger scuipă cuvintele, împroșcând cu salivă. Freda clipește când saliva îi ajunge pe față. Se dă un pas în spate și face un semn spre picioarele ei.

– În interiorul pantofilor veți găsi picioare mari, urâte, plate, care o fac neîndemânatică și care o împiedică să alerge bine.

Freda se înroșește la față și nu suport să o mai privesc. Mă uit în jos, la mâinile adunate în poală. (…)

Herr Metzger îl apucă pe Walter de sacou și îi înalță bărbia. Cu o expresie dezgustată, se uită la el de parcă ar fi o bucată de carne ce atârnă într-o măcelărie.

– Acest evreu, mârâie el, ascunde o mie de ani de înșelăciuni și de trădări ce s-au tot adunat în el. Nu are în minte decât propriul interes. Îi va călca pe alții în picioare doar ca să avanseze ele. Pe dinăuntru e putred. Va înșela și…

Întreaga sală stă la pândă. Simt în gât o mie de ace. Nu poate fi adevărat.

­– Nu! Strig eu și aproape că mă înec.

Mai multe capete se întorc și mă fixează cu privirea, apoi la fel de repede se uită iar înspre scenă.

Vreau să le strig: Vă înșelați! Dar nu pot s-o fac. Îmi vine să fug. Departe, departe de tot. Dar simt în continuare banca tare sub mine, sunt paralizată și inutilă și continuu să mă uit.”

(p. 74-77)

Fiica Reichului – fragment (2)

“- N-o să se gândească niciodată să se uite aici. E cel mai sigur loc unde să te ascunzi câteva zile, ai încredere în mine.

– Am, dar nu pot să rămân aici multă vreme, spune el în întuneric și se întinde după mâna mea.

Îmi strânge degetele.

– Crezi că ar trebui să te duci înapoi în casă?

– Nu încă. Am de gând să profit cât pot de fiecare clipă alături de tine. O să mă întorc înainte să se lumineze. Nu vreau să te las singur aici. Nu încă.

Nu mai spune nimic și ne întindem împreună pe o pilotă moale, din puf de gâscă, sub pături. Încet, tremurul lui se domolește și, în cele din urmă, încetează cu totul. Ne lipim unul de altul să ne încălzim și să ne consolăm, iar vântul răsfiră ramurile copacului uriaș, făcând crenguțele să zgârie și să râcâie pereții din lemn ai căsuței din copac, de parcă ar încerca să intre și să ne sfâșie.

Mă simt în siguranță aici, în coconul călduros al pufului moale și al păturilor, sus, în stejarul străvechi, departe de nebunia care se desfășoară în orașul acesta, în țara asta tulburată a noastră. Închid ochii strâns și îmi îngrop capul în adâncitura gâtului lui Walter. Mirosul lui e compleșitor. Nu se poate să mi-l ia! N-am să-i las. Măcar de l-aș putea salva de tot ce îi rezervă viitorul!

Stăm întinși față în față. Se mișcă și buzele noastre se ating, iar săruturile lui sunt pline de tristețe și de dezolare. Apoi, încet, simt o schimbare spre tânjire și dorință. Sentimentele lui par să le oglindească pe ale mele. Oare asta înseamnă dragostea? Să știi cum simte celălalt, fără a fi vreodată nevoie să explici? Degetele lui încep să umble, să exploreze pe sub hainele mele.

– Să mă opresc? Întreabă el de mai multe ori, cu o voce gravă, cu răsuflarea moale în urechea mea. N-ar trebui…

Oprește-te. Acum. Înainte să fie prea târziu.

-Nu, n-ar trebui.

Sunt pe marginea prăpastiei, clătinându-mă în pragul cataclismului. Știu că ar trebui să mă retrag, dar e imposibil să mă opun. Nu vreau să mă opun.

– Nu te opri, murmur eu în cele din urmă. Nu vreau să te oprești niciodată.

Ori de câte ori mi-am închipuit acest moment, ceea ce s-a întâmplat adesea, târziu în noapte, singură în camera mea, nu mi-am imaginat că va fi aici, într-o căsuță întunecată în care suflă vântul, cocoțată la jumătatea unui copac din grădina mea. Întotdeauna mi-am închipuit că se va întâmpla într-un pat cu baldachin, unde m-aș întinde pe spate ca un star de cinema, cu părul răsfirat pe pernă, îmbrăcată în mătase. El ar prelua controlul, m-ar învăța, iar eu l-aș asculta, deși mi-ar fi frică să nu greșesc sau să nu-i placă de mine fără haine. După aceea am sta întinși unul în brațele celuilalt, eu cu capul pe pieptul lui, și amândoi am zâmbi cuprinși de dragoste și de fericire.

Dar asta? Această prefacere în realitate a fanteziei mele n-ar putea fi mai diferită. O parte din mine pășește afară, privește uimită cum mă transform în altcineva. O ființă care nu împietrește de rușinea propriei goliciuni, al cărei trup pare să știe mai bine decât ea ce e de făcut, care nu se teme să exploreze trupul unui bărbat nu doar cu mâinile, ci cu fiecare centimetru din trupul ei și care îi lasă pradă cele mai intime părți ale ei. Fiindcă, spre deosebire de actul care se petrecea în închipuirea mea, acesta nu este doar un schimb mecanic între diferite părți ale corpului. Este mult mai înălțător și mai măreț decât mâinile noastre împletite stângaci, decât umezeala, mirosul, sângele, durerea și plăcerea. Este comuniunea spiritelor noastre, care își pun în sfârșit dragostea în scenă, este pasiunea noastră disperată, reciprocă, ce a fiert mocnit și, până la urmă, a dat în clocot după atâtea luni de dorință.”

(p. 269-270)

farmec.ro - Livrăm frumusețe!

Articolul conține bannere publicitare, butoane și linkuri către librării online. Prin accesarea lor și plasarea unei comenzi, ne ajutați să scriem zilnic despre carte și lectură și să vă aducem cele mai noi vești din lumea culturală și literatura universală. Plasarea comenzii via Răsfoiala nu modifică prețul produselor comandate.

2 gânduri despre „RECENZIE Fiica Reichului, Louise Fein

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: