RECENZIE Ugly Love, Colleen Hoover și un argument pentru literatura “ușoară”

Pentru prietenii Răsfoiala care preferă genul romance sau young adult, cartea și recenzia asta sunt ceea ce vreți să puneți pe lista de citit – Ugly Love, despre fața urâtă a iubirii, de Colleen Hoover.

Primul lucru care mi-a venit în minte, când am pus ochii pe această carte, a fost pasajul din Creionul de tâmplărie a lui Mircea Cărtărescu despre rolul cărților mediocre în literatura lumii. Da, 90% din ce se scrie este baza piramidei și reprezinte muntele de literatură mediocră sau proastă pe care escaladează marile capodopere și marii autori.

Nu am avea cum să apreciem cărțile pe care le iubesc generații la rând, literatura “grea” care rezistă semeață timpului, dacă nu am avea milioane de cărți de literatură fără pretenții de la cititor, fără trimiteri la clasicii antichității, mituri grecești obscure sau filozofi deprimați și deprimanți.

Divertisment popular, accesibil și reconfortant. În vremurile acestea crude, avem mare nevoie de puțină frivolitate, de povești de și despre dragostea care învinge totul, de visare și de refugii cum sunt cărțile care cer minimul de efort de la noi.

Partea aceea a inimii

Asta e cu literatura pop despre care cârcotașii spun că nu-și are locul în lista de citit a cititorilor “respectabili”. Dar de ce ce n-ar fi literatura asta ea însăși respectabilă, demnă de luat în seamă? Ei bine, Colleen Hoover ne arată – din cel puțin câteva puncte de vedere – că n-ar trebui să strâmbăm din nas și să subestimăm poveștile dulci de dragoste.

Autoarea e exemplul clasic de “unul dintre noi care a reușit”. S-a născut în 1979, într-un orășel anonim din Texas, a făcut un liceu oarecare, apoi o facultate oarecare (cine a auzit de Texas A&M Commerce?) specializându-se în asistență socială. S-a măritat, a devenit mamă de trei ori și are o familie fericită. Colleen s-a apucat în 2011 să scrie un roman, fără nicio intenție de a deveni scriitoare. Anul următor romanul ei de debut, Slammed, a intrat în topul celor mai vândute cărți New York Times. Și, atenție, șapte dintre cele paisprezece romane scrise de Colleen Hoover au intrat în top zece New York Times Bestsellers, iar cinci au fost nominalizate ori au câștigat categoriile young adult și romance ale premiilor Goodreads Choice Awards.

Care e secretul unui asemenea succes de public care face irită orice scriitor și cititor cu pretenții? Colleen Hoover și miile de creatori care se adresează publicului cu poveștile lor romantice, adresează o nevoie profund umană. Uneori vrem să citim și o carte “ușoară”, să vedem o comedie romantică, să ne jucăm un joc pe telefon în care împușcăm baloane sau unim litere în cuvinte, să uităm grijile cotidiene și să ne mângâiem acel cotlon al inimii care tânjește după relaxare, o păturică și stereotipicul foc de șemineu plus o cană de vin fiert. E partea aceea a inimii noastre căreia îi vorbește Colleen Hoover și dacă asta te face să vrei să te pitești o seară, două o carte în care lucrurile merg așa cum nu merg aproape niciodată în viață, foarte bine faci!

Nu-ți recomand însă o strategie escapistă pe termen mediu sau lung, fiindcă fuga de realitate, într-un final, produce efecte nasoale. Ca în toate celelalte, un echilibru fie el și precar este calea cea mai bună.

Ugly Love – povestea

După douăzeci de pagini îmi venea să las deoparte cartea și să îmi apăr statutul de cititor de “clasă”. O tipă de 23 de ani pe nume Tate se mută temporar în apartamentul fratelui ei din San Francisco. Acolo îl întâlnește pe vecinul misterios și sexy – pe nume Miles – pilot de avion cu un corp superb și un trecut neclar. E povestea clasică a fetei inocente atrase de băiatul cu probleme de comportament. Dar Coleen aduce un mic artificiu scriitoricesc aici: fiecare capitol e povestit pe rând, la persoana întâi de către cei doi protagoniști. Așa aflăm gândurile și sentimentele lui Tate, dar și perspectiva lui Miles care ne dezvăluie secretul lui, înainte ca Tate să afle adevărul despre el.

Tate și Miles sunt atrași unul de celălalt și decid să înceapă o relație bazată doar pe sex pentru că, Miles nu mai crede în iubire. De aici apar tensiunea și schimbările subite de situație cărora le-am fost martori în sute de cărți și producții TV. Dar trebuie să recunosc că scriitura e lizibilă și povestea alertă. Iar pe măsură ce avansăm în narațiune, personajele și poveștile lor capătă substanță. Tot atâta substanță cât se așteaptă orice tânăr sau tânără sub 25 de ani să întâlnească în propria sa poveste de dragoste.

Tate vrea să își construiască viitorul alături de Miles, așa că aranjamentul de “prieteni cu beneficii” îi pune asemenea probleme de stimă de sine încât decide să rupă relația, oricâtă suferință i-ar produce asta. Iar Miles are de luptat cu niște demoni din trecut, iar demonii ăștia – sau mai bine zis lupta cu ei – despre care nu vreau să vă spun mai mult, salvează cartea și salvează și povestea celor doi.

Nu, protagonistul nu își varsă din greșeală sucul pe rochia eroinei, cum a făcut Hugh Grant în Notting Hill. Nu, eroul nu aleargă după eroină la aeroport, și nici nu dă de perete ușa bisericii ca să oprească nunta iubitei lui cu altcineva, dar cei doi fac sex sălbatic într-o mașină aburită de ploaie (vă amintiți scena din Titanic?) și se duc să se uite la avioane care decolează. Da, sunt multe clișee în carte, dar și elemente de originalitate, precum construcția capitolelor sau frazarea poveștii din adolescența lui Miles, care e așezată în pagină ca o proză în versuri.

Finalul cărții desface toate ițele și ne oferă acel happy end pe care partea aceea a inimii și-l dorește cu ardoare. Închizi cartea și constați că n-ai pierdut vremea degeaba. E o eliberare de chimicale din acelea bune în creier și rămâi cu gânduri bune, ceea ce este fix ce urmăreai. Iar dacă mai e niște vin fiert cu scorțișoară, cu atât mai bine!

“Cine a inventat propoziția <<Te iubesc până la moarte >>, cu siguranță nu a cunoscut genul de iubire dintre mine și Tate. Dacă ar fi fost așa, așa ar fi sunat: <<Te iubesc până la viață>>. Pentru că exact asta a făcut Tate. M-a iubit până am înviat.”