RECENZIE ROAR, de Cecelia Ahern sau cartea încrederii în aripile tale nevăzute

Dacă Animal a Lisei Taddeo este un răget solitar al protagonistei către cititoare, în Roar a Ceceliei Ahern așteaptă să-și spună povestea treizeci de femei care-și caută perechea într-o lume largă de cititoare, unele mai timide, altele mai îndrăznețe, unele sexy, altele sensibile, unele cu zâmbet, altele cu tristet.

În oricare dintre ele te vezi și probabil te vei găsi în mai mult de una singură, Roar este cartea pe care ai așteptat-o tot anul ăsta (prea lung și greu), dacă nu chiar de-o vreme prelungă, ca să-ți reamintească de aripile tale nevăzute. Uită-te peste umăr, sunt acolo.

carturesti.ro

Treizeci de povești pe cât de simple, pe atât de revigorante

Doctorul Gabor Mare scrie în cartea lui că femeile poartă pe umeri excesiv de multe responsabilități și ne roagă să nu mai facem asta sau să o facem cu economie – pentru binele nostru și al celor iubiți. Să nu fin mame, pe lângă copii, și pentru părinții și soții, poate chiar prietenii noștri. Sunt prea multe poveri pentru doi umeri.

Cecelia Ahern vine în Roar și ridică aceste poveri și multe altele cu mâinile ei delicate și ne reamintește că frumusețea și forța femeilor vin adesea din întâmplări neașteptate, gesturi și decizii pe care nu le-am crede, la prima vedere, purtătoare de bine.

Fii blândă cu tine! pare să spună fiecare dintre femeile închipuite de Ahern, inspirate pe femei, îngrijorări, deznădejdi și temeri reale.

I am woman, hear me roar

Apropos de titlu, probabil știți că roar în engleză înseamnă răget. Dar știți că faimoasa expresie I am woman, here me roar reprezintă versurile cântecului australienilor Hellen Reddy și Ray Burton, lansat acum jumătate de secol, care – iată – încă are ecou? La scurt timp după lansare, versurile au devenit sloganul mișcării feministe. Deci numele cărții își are propria poveste și urmărește același obiectiv precum întregul ei – să le spună cititoarelor neîncrezătoare în vocea și puterile lor că sunt mai mult decât au crezut vreodată că sunt.

Apropos de voce, una dintre povestirile care mi-au plăcut mult în Roar este cea a chelneriței sâsâite care se simte împuținată de “problema” ei și evită să folosească s-ul. Timorarea ei mi-a amintit de mine, când eram adolescentă (și nu doar atunci) și îmi imaginam că toată lumea mă privește cu ochiul critic cu care mă priveam eu. Mă chinuiam neîncetat să ascund ce era “în neregulă” cu mine. La fel micuța chelneriță, se ferește de oameni de parcă ar avea vreo boală contagioasă, până în ziua în care întâlnește femeia care-și poartă s-urile prin lume de parcă n-ar fi decât niște litere drăgălașe.

farmec.ro - Livrăm frumusețe!

Până la sfârșitul zilei de lucru, Sarah își face toate treburile de parcă ar pluti. Ceva s-a schimbat în sufletul ei, ca și cum un cod secret a trecut de la o femeie la alta, un cod magic care a învățat-o să se accepte pe sine și să nu mai ceară scuze pentru felul ei de a fi, să vorbească atunci când vrea să vorbească, să nu-și mai rețină niciodată cuvintele de teamă că oamenii nu vor trata cu dispreț.

Dar favorita mea este proza care deschide volumul și care este poate cea mai de impact – Femeia care dispărea încet. Fără a intra prea mult în text, mi-a rămas în memorie simbolul stării de disoluție a personajului. Atât de grăitor că te face să vezi ca pe viu acel tip de femeie care este atât de departe de sine, încât ajunge aproape să se dematerializeze, să se poarte ca și cum și-ar dori să nu mai existe. Înfiorătoare cuvintele pe care medicii o sfătuiesc să le repete pentru a se anunța lumii, de parcă din ea ar mai fi rămas numai glasul:

sunt aici, sunt aici, sunt aici

Aproape la fel de profund m-a atins “femeia care purta roz”, una dintre cele mai elaborate povești ale volumului și cea care se distinge de celelalte prin faptul că publicul ei nu mai e doar femeia. Suntem într-o lume care e controlată neîncetat de Poliția Genului, o organizație care a împărțit oamenii în roz și albastru, vagin și penis, și care nu acceptă nicio abatere, ba chiar te penalizează, dacă cumva deraiezi de la normă. Uite cum arată lumea asta, dincolo de complezență; ai vrea să trăiești în ea? e întrebarea nerostită pe care ți-o adresează Roar. (Trăiești deja în ea.)

Carpe diem este un alt mesaj trimis de femeile din carte celor de dincolo de pagini. Iar Ahern găsește cele mai puternice metafore și analogii pentru a te convinge că locul tău e în clipa aceasta, nu în trecut, nici într-un viitor pe care poate îl amâni infinit:

Mama își ținea toate gențile elegante în huse, ca să le protejeze de praf. Le punea în șifonier, le păstra pentru ocazii speciale, fanteziste, dar au rămas acolo până în ziua în care a murit. Toate acele obiecte frumoase și prețuite n-au văzut niciodată lumina zilei, fiindcă nici măcar rarele ocazii speciale din viața ei n-au fost considerate suficient de excepționale încât să merite asemenea genți.

Nu mi-am permis graba de a termina cartea Ceceliei Ahern. De fapt cred că va fi una dintre cărțile din care voi citi mereu ca să-mi aduc aminte că sunt mai mare decât glasul meu, mai drăguță sau mai deșteaptă tocmai datorită imperfecțiunilor mele și mai pregătită pentru momentul acesta decât crede sceptica din mine că sunt. I am woman, hear me roar!

Salutări, de data asta, dragi răsfoitoare! 🙂

carturesti.ro

Articolul conține linkuri către librării online. Prin accesarea lor și plasarea unei comenzi, susțineți activitatea Răsfoiala.com generând un comision. Acest lucru nu modifică prețul produselor comandate

3 gânduri despre „RECENZIE ROAR, de Cecelia Ahern sau cartea încrederii în aripile tale nevăzute

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: