RECENZIE Jocul trecutului, Cecelia Ahern

Jocul trecutului, de Cecelia Ahern, e o carte care combină foarte fain o poveste despre nostalgia copilăriei, cu una despre maturizare și cu istoria complicată a unei familii care se reconfigurează după divorț. Romanul mi-a schimbat definitiv perspectiva asupra scriitoarei pe care o etichetasem greșit, după P.S. Te iubesc – să fim înțelese, mi-a plăcut, doar că nu se aliniază la genul meu preferat (un melanj de genuri, greu de categorisit net, cum e și Jocul trecutului).

În iarnă, am mai citit de ea și Roar, o carte de povestiri care m-a uimit cu creativitatea și complexitatea perspectivelor, cu mesajul feminist echilibrat, foarte abil camuflat în genul fantastic.

libris.ro

A fost o dată un tată care a fost înainte tânăr și înainte de asta doar un băiețel

Un motiv pentru care mi-a mers la suflet cartea Ceceliei este faptul că are în centru un joc acum aproape uitat pe care l-au jucat frații mai mari, părinții, poate chiar bunicii noștri (nu știu cât de vechi e), de unde și metafora din titlu – jocul trecutului. Printre madlenele mele preferate din copilărie e imaginea bilelor de sticlă transparente, cu inserții colorate în centrul sferei, delicate ca niște mici bijuterii, cu care mă jucam cu sfială, doar câteva minute o dată, cu multă grijă să nu le ciobesc sau sparg, dar fascinată de iluziile optice create de rostogolire și lumină.

Mai demult, ne spune Jocul trecutului, a existat o adevărată industrie și obsesie globală pornită de joc, cum se întâmplă acum cu Lego, Hello Kitty, păpușile LOL sau kendama. Au existat companii care se întreceau în producția de bile de sticlă, se organizau concursuri de anvergură destinate maeștrilor jocului și exista, inevitabil, un trafic de bile de sticlă și colecționari împătimiți care-l alimentau. Un astfel de personaj, dedicat jocului, este protagonistul cărții, un bărbat acum bătrân, care își recuperează trecutul datorită amintirilor despre jocul cu bile de sticlă, singurele care sparg ceața creată de accidentul vascular cerebral căruia i-a supraviețuit mai mult cu corpul, decât cu mintea.

Îi e alături în călătoria înapoi în timp fiica sa, al doilea personaj principal din Jocul trecutului. Ea nu înțelege, la început, legătura profundă, indisolubilă, pe care tatăl ei o are cu jocul – venită, din perspectiva ei, de nicăieri. Un tată care se joacă e ceva bizar, nu? Trebuie să fie ceva în neregulă. Nu-și amintește să-l fi auzit vreodată să vorbească despre joc, nicidecum despre colecția de mărgele pe care spune că o deține, dar pe care nimeni nu a văzut-o vreodată. Fabulează sau există în tatăl ei un bărbat pe care ea nu l-a întâlnit? Nu ne putem gândi la viețile părinților noștri ca la ceva cu adevărat real, nici măcar când ne sunt povestite în detaliu. Noi nu-i cunoaștem de pe vremea când se jucau, când ideea de a avea propriii copii era cel mult o fantezie.

M-a încântat la Jocul trecutului, explorarea acestui “teren” virgin, a acelei fațete ascunse a părintelui pe care ne-a fost imposibil s-o cunoaștem pe viu și pe care aproape o respingem cu uimire și neîncredere, dacă cumva ne e prezentată: “Ăsta nu e tata, nu poate fi. Tata e un om matur, nu are colecții de bile colorate și nici nu participă la campionate de jocuri.” Dar dacă are și dacă e maestru al jocului cu bile de sticlă? Dacă tatăl tău ar avea o viață doar a lui, intimă, neîmpărtășită cu nimeni din viața ta?”

epantofi.ro

Narațiunea pendulează între trecutul și prezentul tatălui cunoscut și a celui necunoscut, dezvăluind treptat o întreagă lume, pe care fiica neștiutoare se vede nevoită s-o scoată la iveală, dacă vrea să-și ajute tatăl să își recapete memoria și identitatea, după boală. O dată cu descoperirea vieții neștiute a tatălui, fiica își începe propria călătorie în trecut și își reconfigurează percepția asupra propriei identități. Ca și cum “reinventarea” tatălui cere imperios o fiică îmbunătățită, una care să se poată măsura cu acest părinte nou și complex.

Jocul de-a cine sunt pentru cine

Mama, deși mai degrabă o prezență fugace în poveste, are un rol bine definit în intrigă. Deși îl știe pe bărbatul alături de care a trăit mai bine decât fiica lor – și de mai multă vreme, pare să fi fost la fel de oarbă, cel puțin în ce privește jocul cu bile de sticlă. Fie nu a înțeles cât de important era pentru el, fie nu a vrut să înțeleagă și a încercat să concureze cu ceva în care soțul ei și-a pus o parte din suflet. Rezultatul e previzibil, ruptura. Iar aici apar noi sensuri ale acestei povești despre trădare sau despre… fidelitatea față de propria identitate? De ce trebuie să fie una sau cealaltă? Ne putem fi credincioși fără ca cei care așteaptă să le fim credindioși să se simtă trădați, excluși?

Indiferent ce va găsi fiecare cititor în carte, Cecelia Ahern a reușit să spună limpede o poveste complexă, fascinantă, despre lumea noastră lăuntrică și locurile ei de umbră, în care, chiar dacă ne-am dori, uneori nu-i putem primi decât pe cei care caută înadins să le exploreze și cunoască sau dispuși să se “reducă” pe sine pentru a putea intra în locuri “construite” numai pentru unul. Poate că sufletul nu e așa de încăpător cum ne place să ne fălim în zilele noastre bune.

edenboutique.ro/

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: