RECENZIE “A fost doar ciumă”, Ludmila Ulițkaia sau cartea Securității Salvatoare

Am fugit doi ani de cartea asta savuroasă “A fost doar ciumă”, pentru că citisem că e inspirată de epidemia de ciumă de la Moscova și n-aveam nicio chemare să caut în literatură ce-mi prisosea în realitate – virus, drame, morți și tot cortegiul funest.

Am recuperat zilele trecute, citind-o în câteva ore, amuzată și încântată de talentul fantastic cu care Ludmila Ulițkaia creează dialoguri, tensiune și dramă. Înainte să scriu despre carte, iată cum descrie autoarea faptele reale care au inspirat scenariul de film uitat în sertar mai bine de jumătate de secol:

Despre această istorie puțin cunoscută în URSS am aflat de la cunoștința mea, Natașa Rapaport. Tatăl ei, anatomopatolog, a fost direct implicat în povestea asta întâmplată la Moscova, în 1939. El a fost acela care a făcut autopsia morților de ciumă. Au fost de fapt trei persoane cu totul. Un cercetător infectat în timpul experiențelor efectuate în laboratorul care pregătea vaccinul împotriva ciumei a plecat la o conferință la Moscova. Boala i s-a declanșat chiar în prima seară a sejurului, dar până atunci participase la conferință și avusese contact cu o mulțime de oameni. Ei puteau la rândul lor să se infecteze și să răspândească ciuma. Găsirea contacților a fost lăsată în seama NKVD. La vremea aceea oamenii erau obișnuiți – dacă te poți obișnui cu așa ceva – să fie sunați noaptea la ușă, să le dispară vecinii, cunoscuții, să aibă parte de procese – fulger conduse de așa numita “troica”. În atmosfera aia, “carantina” pentru care erau reținuți li se părea un dar picat din cer – ei aveau în minte numai arestarea, moartea prin împușcare sau trimiterea în gulag.

Celelalte personaje au fost “scornite” de mine – știam doar de existența omului de știință care, convențional vorbind, “a spart eprubeta cu virusul” și s-a îmbolnăvit de ciumă, despre doctorul care s-a izolat împreună cu primul bolnav și despre frizerul infectat din întâmplare care a murit de ciumă.

Povestea Securității Salvatoare

Atenție, spoiler! 🙂

Două lucruri importante diferențiază istoria reală întâmplată la ruși de cea prin care trecem noi din martie încoace. Capacitatea de răspuns la criza sanitară și umanitară, care, teoretic, datorită tehnologiei avansate ar fi trebuit să fie superioară în prezent, și finalul poveștii. În mod evident, în ce ne privește, încă așteptăm ca nebunia virusului să ia sfârșit. Despre epidemia din Rusia știm cum s-a terminat. Miraculos, dacă facem comparație cu situația de astăzi.

A fost doar ciumă redă firul evenimentelor printr-o narațiune foarte alertă și haioasă, care urmărește poveștile personajelor principale, cele care au determinat răspândirea virusului – primul infectat (cercetătorul) și pe câțiva dintre primii contacți – călători cu care a împărțit compartimentul de tren, frizerul care l-a tuns la hotelul moscovit, medicul care-l tratează la spital.

Povestea Ludmilei Ulițkaia te cucerește, înainte de toate celelalte, cu stilul inconfundabil al naratorilor ruși de a replica în literatură anomia (lipsa normelor și valorilor) societății ruse. Însăși declanșarea epidemiei are rădăcina în această deconectare a oamenilor de valori: Cercetătorul pleacă la Moscova să raporteze partidului rezultatele a ceva ce încă nu se întâmplase. Infectat fiind cu virusul ciumei, involuntar, dezlănțuie iadul.

Apoi, nu te poți abține să nu recunoști (cu regret) în acțiune, metehne sociale pe care le împărtășim cu rușii, dar și cu alte neamuri vecine: supușenia oarbă față de autoritate, ascunderea adevărului de dragul salvării aparențelor, lipsa de reacție în fața încălcării unor drepturi fundamentale ș.a.m.d.

Însă, în mod paradoxal, în povestea aceasta obediența cetățenilor e ceva de dorit, iar spectrul negru, fantomatic al agenției naționale de securitate, care i-a urmărit ani în șir pe ruși, temutul NKVD și renumitele sale mașini negre care livrau necazul la ușa omului, este personajul pozitiv.

Este probabil, dacă nu singura, una dintre puținele ficțiuni ruse necomandate politic care plasează NKVD în rolul (real) de binefăcător, de salvator. Acest organism viu, înfricoșător, a cărui apariție semnala în mod obișnuit sfârșitul vieții, detenția sau moartea, se transformă în povestea ciumei în Eroul discret care pune capăt epidemiei cu brațele eficiente și omniprezente.

“A fost doar ciumă”

Titlul microromanului – pe care eu l-am citit și perceput imaginându-mi o piesă de teatru datorită dinamismului și dialogurilor amuzante și percutante – reprezintă o ironie la adresa situației din Rusia acelor vremuri.

Într-un context în care oamenii dispăreau subit de acasă (și nu puțini nu se mai întorceau niciodată) din cauza persecuțiilor politice, să fii ridicat pentru a fi dus în carantină la spital devenise ceva aproape dezirabil. Era ceva care “doar” trecea prin viața ta. Ceva aproape Inofensiv.

Eu cred însă că în expresia “a fost doar ciumă” putem decodifica azi și un mesaj al speranței. Oricât de nesuferite ne-ar fi restricțiile pe care le îndurăm, cu intermitențe, de doi ani, ele sunt – așa cum au fost și pentru rușii anului 1939 – o față a răului pe care o putem confrunta și înfrunta. Spre deosebire de situațiile în care propria voință și propriile fapte devin irelevante în fața “mâinii” necruțătoare a Securității.

Și îți spui, măcar pentru o vreme ușurat că: A fost doar ciumă.