RECENZIE Camerista, Nita Prose

Polițist, suspans

Presupun că poți citi Camerista, de Nita Prose, într-o zi, maxim două, dacă ești fan al genului suspans – crimă și e prima ta întâlnire cu acest tip de personaj, ciudat și inadaptat, pe care Nita Prose l-a ales ca protagonist al cărții ei de debut. Pentru mine n-a fost prima întâlnire, așa că domnișoara Molly nu m-a prins din prima, cum ar putea să-i prindă pe “nevinovați”. Faceți, deci, cunoștință, din primele rânduri, ale acestei recenzii cu Camerista.

Molly Gray este o domnișoară retrasă, mândră de munca ei și… cam asta e tot ce o face pe Molly mândră de sine. Vă va face să râdeți (e puțin mai mult ridicolă, fără să știe), vă va intriga cu obiceiurile ei sociale – inexistente și cu obsesia pentru eliminarea murdăriei din hotelul la care lucrează, din propria casă și din viață, în general.

Molly Gray, această Eleanor Oliphant care (nu) se simte excelent

Cititorii care au apucat să citească Eleanor Oliphant se simte excelent, un alt debut lăudat (al autoarei Gail Honeyman), o vor regăsi pe ciudățica de Eleanor în Camerista, de Nita Prose. Molly este un personaj la fel de inexplicabil de atractiv ca Eleanor, cea de care (poate) s-au îndrăgostit în urmă cu câțiva ani, la apariția romanului lui Honeyman. Mie mi s-a lipit de suflet dra Eleanor, cu imperfecțiunea ei, stânjeneala, fricile și gafele.

Molly și Eleanor au multe lucruri în comun, inclusiv modul (persoana întâi) în care naratoarele au ales să le dea glas și viață. Un personaj care își spune singur propria poveste și o face într-un limbaj simplu, fără pretenții de literatură și mesaje moralizatoare, bazându-se pe autoironie – în cazul lui Eleanor – sau pe candoare – în povestea lui Molly. Astfel de protagoniste, antieroine independente de autoarele lor, cum sunt Molly și Eleanor, aduc autenticitate poveștii cu ingenuitatea și lipsa de fasoane cu care se povestesc cititorului.

Diferența dintre cele două e dată de intrigă. Eleanor caută dragostea, deși nu este conștientă. Molly nu caută ceva anume, pentru că nu știe că i-ar fi face bine să caute altceva decât aspiratorul și pămătuful. Sau poate îl caută sau îl acoperă pe criminalul care încearcă să-i însceneze vinovăția pentru cele nefăcute.

Camerista, un roman polițist cu victime neașteptate

Molly îți devine destul de repede simpatică. Se apropie de tine cu modestia și bunul simț al omului conștient de propriile limite și cu o candoare neobișnuită. Nu vrea decât să-și vadă de treaba ei (munca ei), să nu fie deranjată și să nu deranjeze pe nimeni. E o orfană care și-a împărțit mereu viața între două datorii. Cea de nepoată recunoscătoare și cea de angajată (ideală). Educația pe care a primit-o de la bunica ei pare să se limiteze strict la o atitudine excesiv de protocolară față de oricine și câteva panseuri ale bătrânei despre “cum să reușești în viață”.

Aici intervine singura mea nemulțumire față de narațiune. Prose a neglijat să facă o biografie trainică a personajului Molly. Alta decât cea care se referă la relația cu bunica. Molly se arată iar și iar incapabilă să poarte o conversație normală cu un coleg sau necunoscut, ca și cum, până la angajarea la hotel ar fi trăit cu bunica ei nu într-un oraș, ci într-o peșteră, departe de ființe umane. Ca și cum nu ar fi mers deloc la școală sau, dacă a fost, n-a putut să se adapteze. Pe când lucrurile nu stau așa. Din carte aflăm că fata este o absolventă (de ceva) care trăiește retrasă, iar singurele ei contacte sociale sunt cu colegii și clienții hotelului la care lucrează. Însă faptul că este (sau pare a fi) antisocială, nu justifică în vreun fel inabilitatea ei de a schimba două vorbe coerente cu cineva și faptul că adeseori ratează nuanțe ale discuției, ca un sălbatic sau ca un om care suferă de-o gravă afecțiune psihică. Niciuna dintre aceste ipoteze nu sunt însă nici sugerate, nici susținute de autoare.

Lăsând însă la o parte “pauza” din biografia lui Molly Gray, Camerista e un thriller bun. Am citit recent, într-o discuție despre carte, într-un grup de cititori că finalul e previzibil. Serios? Nici pomeneală! În adolescență am citit sute de cărți polițiște, le adoram și devoram, deci sunt destul de bine echipată să miros un policier ratat, iar în Camerista chiar nu e cazul.

Molly descoperă o crimă petrecută în hotel. Anunță managerul. Managerul anunță poliția. Vine poliția. De aici încolo totul o poate lua razna și o va lua razna. Mai ales că martorul principal, a se citi draga de Molly, cam uită să declare tot ce a văzut în camera mortului, ca s-o protejeze pe soția lui – una dintre puținii oaspeți care o observă pe invizibila cameristă și o tratează ca pe un om cu emoții și nevoi, nu ca pe o subspecie care elimină mizeria ambientală. Mai ales că dragei de Molly i se scurg ochii după unul dintre băieții răi din povestea ei. Mai ales că este atât de ușor să păcălești pe cineva care nu e conștient că poți folosi afecțiunea cuiva ca să-i faci rău. Mai ales că povestea asta mai are încă o Molly (victimă) pe care n-o poți ghici ușor.

Mi-a plăcut la Camerista, pentru că a reușit să mă ducă departe de adevăratul făptaș. Mi-a plăcut integritatea morală a lui Molly – ce calitate rară, chiar și în literatură! Acesta este avantajul personajelor ca Molly – ciudate, inadaptate, sălbatice de proastele obiceiuri ale oamenilor, de prostul obicei devenit normalitate de a răni. Personajele ca ea sunt atât de neclintite în firea lor stranie, neconformă normelor, încât sunt incoruptibile și asta e reconfortant. Și mi-a mai plăcut că, pe lângă povestea polițistă, Nita Prose mai țese altele, ale căror fire abia se întrevăd și care contribuie la finalul reușit.

Salutări, răsfoitori!