Non-ficțiune, dezvoltare personală, sănătate
Mitul normalității, cea mai nouă carte a lui Gabor Mate, ridică la nivelul întregii societăți preocuparea autorului pentru studiul traumei și al pierderii unității corp-minte în investigarea, tratarea și vindecarea suferințelor omului modern.
Pentru că – spune autorul – investigăm șablonistic și mecanic suferința umană. O tratăm adesea incomplet, semn că e ceva foarte greșit cu modul în care creăm și oferim medicamente și proceduri medicale. Și, în sfârșit, eșuăm să vindecăm suferința, pentru că nu facem decât să punem plasturi pe un corp în care sălășluiește o minte rănită, confuză, speriată, dizabilă.
Ceea ce a reprezentat în volumul anterior, Când corpul spune nu, o muncă de pionierat în documentarea a sute de cazuri clinice individuale, se transformă în Mitul normalității într-o evaluare sociologică susținută de studii și statistici (cu sutele!) care permit concluzii la scară civilizațională, dacă nu planetară.
Iar Mitul normalității propune și căi spre vindecare, care ar putea funcționa uneori la nivel individual, dar care necesită un efort uriaș la nivel de comunitate, decizie politică și strategie publică îndreptate spre a vindeca traume repetitive pe care le trăim, indiferent de societățile din care facem parte. Cartea aceasta a lui Mate e un posibil manual despre cum să învățăm ceva din istoria care se repetă obsedant, în ceasul al doisprezecelea al unei umanități mai obosite ca niciodată.
De fiecare dată când cumperi o carte sau altă bucurie prin Răsfoiala, devii ambasador al culturii într-o societate care și-a înstrăinat valorile esențiale.
Cu doar un click, ne ajuți să spunem lumii că noi credem în Carte. Credem în tihna refugiului în care ne adăpostește, în freamătul minții care ne îndeamnă să descoperim totul, în bucuria și râsul cu care ne alină, în puterea ei de a lucra în inimile și mințile noastre pentru Bine.
Portretul tânărului de secol 21
Prima experiență traumatică a ființei umane se petrece încă din momentul nașterii. Pentru că luptă (în continuare disproporționat) pentru a fi tratate egal, pentru a se împlini profesional sau vocațional, femeile nasc primul copil din ce în ce mai târziu. În preajma vârstei de 40 de ani, sarcina prezintă riscuri potențiale mai mari, iar medicina concentrată aproape exclusiv pe aparate, analize și proceduri nu oferă nicio plasă de siguranță emoțională pentru mamă și copil. Bebelușul se naște – tot mai adesea – prin cezariană, este predispus la diverse afecțiuni și aproape întotdeauna hipersensibil la factorii externi. Mate dedică un spațiu extins în care argumentează că nașterea a fost “mecanizată” excesiv și este traumatizantă atât pentru mamă, cât și pentru copil.
În familie, rețeaua de sprijin de care beneficiau mamele în trecut (când familia extinsă, clanul, uneori întregul sat luau parte la creșterea copiilor) a dispărut. Atomizarea socială a determinat ca mamele cu copii mici să nu primescă suport afectiv și material din partea rudelor. Locuim adesea la distanțe mari de părinți și rude, avem puțini prieteni apropiați și trăim constant sub o presiune economică și socială uriașe. Angajatorul așteaptă de la noi totul; prietenii sunt indisponibili și iritabili adeseori; în cuplu ne folosim de multe ori de celălalt ca de un “sac de box” emoțional; rețelele sociale ne presează spre un stil de viață costisitor, consumerist și stresant – vânăm constant următoarea poză instagramabilă și următorul “check-in” într-o locație de vis, plătind pentru ele cu cardul de credit. Iar ființa pe care am adus-o pe lume e un mic extraterestru, cum o prezintă o piesă de teatru contemporană, care ne dă viața peste cap, indiferent câte articole și cărți de parenting am tocit. Sunt revelatoare referințele autorului la studiile antropologice și paralelele cu societățile arhaice ca să înţelegem cât de mult s-a transformat creșterea unui copil într-o experiență emoțională care provoacă nesiguranță și fragilitate atât pentru părinte, cât și pentru copilul însuși.
Aproape jumătate din căsnicii nu rezistă primilor doi ani. Dacă între timp a apărut și un copil, acesta va fi victima abandonului, indiferent cât se străduiesc părinții să îi atenueze trecerea prin această experiență nedorită (ei înșiși trăiesc o experiență traumatică puțin comparabilă cu orice altă suferință emoțională, deci nu îi putem blama). În familiile norocoase pentru că rămân întregi, stresul zilnic al părinților își face invariabil simțită prezența în viețile copiilor: părinții obosiți după o zi de muncă, apăsați de griji, afișând comportamente de adicție (consum de alcool și fumat, atenția excesivă acordată ecranelor, certuri cu episoade de violență și abuz verbal și/sau fizic), asaltați din toate părțile, vor fi adesea absenți și indisponibili pentru copiii lor. Mai mult, vor eșua – sub povara propriei educații – să ofere copilului lucrul de care are cea mai mare nevoie: dragostea necondiționată, indiferent de situația de moment sau de comportamentul copilului.
La școală, copilul este supus primelor mostre de competiție acerbă și agresivitate, pe care civilizația capitalistă neoliberală le impune membrilor săi, de la cea mai fragedă vârstă. Expunerea inevitabilă la tehnologie, rețele sociale și sursele multiple de anxietate deformează și mai tare o personalitate construită deja pe valori potrivnice unei dezvoltări armonioase.
Deja din adolescență, întâlnirea între doi copii aflați în proces de creștere fizică și maturizare emoțională e întâlnirea între personalități nesigure, vulnerabile. Când nu ai încredere în tine, formezi cu dificultate relații, îți ascunzi vulnerabilitatea în spatele teribilismului și a dependențelor. Părinții nu îți sunt sursă de sprijin emoțional, nu mai poți, nu ești stimulat și nu dorești să ai vreo relație cu ei, ci doar cu cardurile lor.
Tinerii adulți (mai mult în acte, nu și emoțional!) vor termina facultatea cel mai adesea înglodați în datorii, nemulțumiți de job-ul și salariul lor, neangajați civic și social, nereprezentați politic. Globalizarea le va permite să aibă mai multe experiențe de viață (călătorii, cunoaștere, acces la informație, expunere la culturi diferite) decât părinții lor, le va lărgi orizonturile și le va crea atât de multe oportunități! Dar câte dintre aceste oportunități vor fructifica ei cu adevărat? Câtă siguranță de sine și încredere în forțele proprii vor dobândi din numărul de aplicații instalate în telefon ori numărul de reacții la ultima postare?
Tinerii adulți vor “copilări” până spre patruzeci de ani, afișând o libertate absolută, trăind experiențe și senzații tari, bucurându-se de ocaziile unice ale fiecărei zile, renegându-și “bătrânii”, așa cum fac toate noile generații. Dar în spatele tuturor acestor lucruri crește nesiguranța, singurătatea socială, inabilitatea de a ne conecta cu adevărat cu semenii noștri. Suntem triști când nu ne caută nimeni și nu primim nicio notificare de pe rețelele sociale. Suntem, paradoxal, tot triști când ne sună prietenii să ieșim în oraș și nu avem “chef”, pentru că socializarea cu ființe în carne și oase e obositoare, ori pur și simplu, fiindcă suntem obosiți, afară e înnorat și suntem prost dispuși astăzi.
Suntem furtuni emoționale bipede, alienate în metropole sufocante, privind la televizor sau pe internet la ultimele știri fabricate ca să ne hrănească frica, soluție de ultimă instanță ca să ne capteze atenția. Avem aplicații care ne facilitează accesul la sex, cumpărături, divertisment, dar nu mai știm să vorbim unii cu ceilalți. Relațiile interumane sunt pasagere și nu fac decât să ne confirme propriile profeții: lumea se duce naibii.
Așa că stăm închiși între pereți, cu dispozitivele aproape și sufletul gol. Iar când “ceasul începe să ticăie”, când simțim presant nevoia de a “intra în rândul lumii”, să ne “așezăm la casa noastră” (am pus ghilimele, fiindcă expresiile astea sunt alte simboluri ale presiunii sociale care induce stres și anxietate), găsim rapid pe cineva cu care poate o să ne putem petrece restul vieții. Iar ciclul se repetă, târâm după noi mai departe golurile și neajunsurile emoționale, le aruncăm către cei dragi și ei fac la fel cu noi.
Răstălmăcirea normalității
E un “portret” sumbru al tânărului contemporan. În mod evident nu putem generaliza grosier și nu putem eticheta existența umană cu atâta deznădejde, dar autorul o face pentru a chestiona, pas cu pas, trecând prin istoria personală, dar și socială a fiecăruia ce este astăzi considerat normal și anormal în formarea și împlinirea ființei umane.
Trăim într-o “normalitate” răstălmăcită, într-o cultură devenită toxică. Nu e nimic genetic (e absolut năucitoare demonstrația din carte că bolile și tulburările fizice și emoționale nu au aproape nimic de-a face cu genele noastre!), ci aproape totul ține de mediul în care trăim, care ne formează și își lasă amprenta asupra noastră. Ne îmbolnăvim, pentru că ne-am învățat să disociem mințile de corpurile noastre, prin toate distragerile posibile. Construim involuntar mecanisme mentale de reprimare ca să supraviețuim, încă din fragedă pruncie, iar apoi transmitem aceste comportamente copiilor noștri. Și astfel prelungim o spirală a fricii și a bolii, așteptându-ne apoi ca medicina și progresele tehnologice să rezolve prin aparatură, pastile și proceduri aplicate asupra cărnii, ceea ce sălășluiește în spațiul volatil și misterios al spiritului și minții.
Citind Mitul normalității, m-am simțit împovărat de toate dovezile, referințele și toată această radiografie a lui Mate, care efectiv te descurajează și te deprimă. OK, mi-am spus: am cărat după mine traume din copilărie, sunt astăzi, aici, rezultatul neajunsurilor emoționale ale părinților mei și mediului în care m-am format. Accept toate astea, dar ce e de făcut?
Arhitectura speranței
Din fericire, autorul Mitului normalității face ceva mai mult decât în Când corpul spune nu pentru a ne îndrepta spre sursele de vindecare ale traumei și suferinței colective, pe terenul cărora apar bolile omului modern.
Ultima parte a cărții este un îndrumar de exerciții de conștientizare pe care le poate face fiecare cu sine. În vreme ce autorul recunoaște că aceste exerciții nu sunt suficiente pentru a genera schimbări la scară macro, să fim zi de zi conștienți de noi înșine și să repetăm constant pașii pentru a ne reconecta mintea cu corpul și propria ființă cu semenii noștri, ne poate ajuta să atingem mai mult din potențialul de ființe umane complete, la care avem dreptul.
Sunt două metode pe care le propune Mate. Întâi, este vorba de a exersa cinci tipuri de diferite de compasiune.
- simpla compasiune față de un om;
- compasiunea curiozității și a capacității de a înțelege;
- compasiunea recunoașterii;
- compasiunea adevărului și
- compasiunea posibilității.
Compasiunea este ceva ce se răsfrânge asupra celorlalți cu mai multe efecte benefice, dacă învățăm să o practicăm în primul rând pe noi înșine. Cele cinci nuanțe sunt perspective diferite prin care devenim mai conștienți de nevoile și vulnerabilitățile noastre și ale celor din jur, iar prin asta reușim să fim mai autentici, mai puțin critici, mai indulgenți și mai deschiși.
A doua metodă este un exercițiu de autoinvestigare format din șase întrebări la care autorul ne îndeamnă să reflectăm și să răspundem periodic. Întrebările se concentrează asupra lucrurilor la care suntem incapabili să spunem nu și a “poveștilor” pe care le inventăm ca să justificăm fiecare moment când nu suntem capabili să spunem fie nu, fie da. De asemenea, exercițiul ajută la identificarea unor semnale corporale și discernerea corectă a ceea ce înseamnă semnal de alarmă vs. anxietate indusă din exterior. Mate spune că exersarea repetată a răspunsurilor la fiecare dintre întrebările din acest model ne va menține echilibrați și în legătură profundă cu realitatea emoțiilor și trăirilor pe care le resimțim.
Încă n-am apucat să urmez exercițiile propuse de autor și nu știu dacă au efectul promis. După cum nu am înțeles foarte clar utilitatea capitolului din carte despre practicile șamanice și experiențele psihedelice vindecătoare. Am impresia că, mai mult decât să ofere alternative, erodează puțin din structura științifică, demistificatoare a volumului. Dar rămân devotat ideii că ambele cărți ale lui Gabor Mate – și mai ales Mitul normalității – oferă o perspectivă inedită, o privire în “unghiul mort” despre cine suntem ca indivizi într-o societate în care simțim că viețile noastre nu au calitatea pe care ne-o dorim, că lucrurile nu merg în direcția bună.
Cu ajutorul lui Mate putem începe să ne observăm pe noi înșine și societatea în care trăim cu alți ochi, să recunoaștem modurile în care ceea ce numim normalitate ne influențează nu întotdeauna în bine viețile. Începem să știm ce avem de făcut, referitor la a fi conștienți de nevoile și posibilitățile noastre fizice și psihice și mai capabili să realizăm conexiuni semnificative cu semenii noștri.
Răsfoiala 