Promovarea cărții de memorii a lui Matthew Perry, Friends, iubiri și marele lucru teribil, a debutat cu un text minimalist, relevant și de impact, care sună așa:

„Bună, mă numesc Matthew,
deși e posibil să mă știi după alt nume.
Prietenii îmi spun Matty.
Și ar cam trebui să fiu mort.”

N-am știut dacă să cred sau nu aceste cuvinte amenințătoare. Acum, când am terminat cartea, pot să confirm că Matthew zis și Matty trebuia să fie mort, nu doar o dată, ci de mai multe ori. Dezastrul pe care Marele Lucru Teribil, adică pastilele și alcoolul l-au făcut în adorabilul Chandler Bing din Friends a fost fatal. Totuși, datorită unui miracol, actorul este în viață și a putut să scrie cartea în care-și povestește, mai mult decât orice altceva, istoria dependenței.

Acestui miracol Matthew îi spune Dumnezeu. Noi îl credem. Voi credeți ce vreți, e loc pe lume pentru toate credințele și necredințele.

A fost odată un minor neînsoțit

Friends, iubiri și marele lucru teribil începe în forță cu ceea ce este – sper că nu va urma ceva mai rău în viitor – cel mai dramatic eveniment din viața lui Matthew Perry, cel care a trăit aproape jumătate de viață doar pentru a-și amorți trăirile. Lumea interioară a actorului consacrat de rolul Chandler Bing a fost atât de dificil de suportat de posesorul ei, încât Matthew a decis să o anuleze cu foarte mult alcool, combinat cu Vicodin, Oxycontin, Xanax și alte opioide.

Intrăm deci, fără prea multe pregătiri, direct la primiri urgențe, împreună cu unul dintre idolii de ceară ai adolescenței și tinereții noastre, pe cale să devină (pentru unii) idol real, acum când i și ni s-au topit iluziile. Matthew Perry e mai mult mort decât viu. Dar poate nu ar trebui să numim ceea ce i se petrece eveniment. Așa a trăit aproape toată viața, mai mult mort decât viu, absent din realitate. E momentul, așa cum se întâmplă în ficțiunile bine scrise, să-i lăsăm pe cititori în suspans.

Ne întoarcem deci în timp, unde-i cunoaștem pe părinții lui Matthew, doi tineri frumoși și neliniștiți care se căsătoresc impulsiv și impulsiv aduc pe lume primul și ultimul lor copil, apoi, foarte curând, se despart pentru totdeauna. Pentru că detest spoilerele, mă voi opri cu povestea mea despre povestea lui Matthew despre povestea lui Matthew. Am intrat puțin în ea, doar ca să-l introduc pe minorul neînsoțit Perry. El apare în timpul unui zbor cu avionul, de la un părinte la celălalt, trimis ca un colet dintr-o viață în alta, dintr-o lume în alta, dintr-o țară în alta. Micul Mattie traversează granițele aeriene de unul singur, purtând la gât ecusonul care îi va marca existența, o bucată de carton plastifiat, menită să-l identifice ca individ mic și vulnerabil, minor neînsoțit.

Am folosit bold ca să înțelegeți cum s-a gravat sintagma aparent inofensivă și lipsită de conotații în lumea emoțională a celui pe care noi l-am cunoscut, peste ani, prin mijlocirea ecranului, ca bărbat frumos, glumeț, inaccesibil… pe scurt dezirabil. Cu bold s-a gravat, îngroșat. S-a gravat ca element central de identitate – sunt un copil abandonat. Vorbesc acum despre autopercepție, nu despre faptele care s-au petrecut. De aceea am folosit mai sus (și nu din greșeală) expresia povestea lui Matthew despre povestea lui Matthew. Pentru a evidenția literatura despre propria viață care începe în mintea lui – o dată cu ecusonul care îl identifică drept vulnerabil, incapabil să se protejeze, incapabil să ia decizii mature.

Minor neînsoțit este subtitlul neoficial al acestor memorii. Începând de la această nominalizare oferită de liniile aeriene, pe care, în lipsa unui Altceva semnificativ și memorabil, Matthew Perry a ales-o în copilărie pentru a se defini în raport cu familia și lumea, el va scrie pentru sine zi de zi o poveste despre cine este și despre cine sunt oamenii care nu-l însoțesc, atunci când are nevoie de prezența, grija și protecția lor. Această autoevaluare va rămâne neschimbată zeci de ani, în ciuda unor situații și realități evidente care o contrazic/eau. Pentru că rareori poți fi mai mult decât cine decizi, spui și crezi cu toată ființa ta că ești. Iar uneori alegi să fii, timp de jumătate de viață, un minor neînsoțit.

Apare, la un moment dat, în traducerea în limba română, expresia și imaginea cu cheia de gât. Despre care nu cred că are echivalent în societatea americană (are, știe cineva? a avut SUA generația ei neglijată?). Nu există expresie mai potrivită pentru a echivala și apropia trauma lui Matthew unei experiențe (ocazional) traumatice familiare nouă. Imaginea asta-ți amintește instataneu de milioanele de dăți în care am fost, separat dar împreună, ca grup social, minori neînsoțiți. Forțați de circumstanțe să fim proprii noștri adulți (părinți), să ne descurcăm singuri sau să nu ne descurcăm nicicum și să facem tâmpenii colosale pentru care eram mai târziu pedepsiți sau bătuți – pentru că nu am aleseserăm bine. Nu eram capabili să alegem bine! Nu toți, nu mereu.

De aceea există o vârstă a majoratului peste tot în lume, pentru a face distincția între indivizi autonomi și cei care încă nu dețin capacitățile psihice și experiențiale pentru a lua decizii. Deci de ce, cum să aștepți de la un minor să se comporte ca un adult? Singurul răspuns rezonabil este – ca să-ți fie mai ușor. Revin acum la Mattie, la cum a ajuns el să poarte cheia propriei identități și responsabilitatea ei la gât. A ajuns să o poarte pentru ca, timp o zi, cea a zborului între cele două orașe, părinților să le fie mai ușor. Le-a fost. Cu ce preț?

Acest fragment despre minorul singuratic îmi pare crucial pentru părinți, mai ales pentru cei mai naivi. Pentru părinții care-și imaginează că o călătorie de câteva ore nu e nimic senzațional pentru un copil, că trece repede și că totul va fi bine. Uneori nu va fi bine. Și foarte posibil să fie rău, dacă această călătorie înseamnă că un copil va fi forțat în situația de a suporta fără voia lui, fără consimțământ, o alegere între mama și tata, între viața așa cum o știa și necunoscut. Cel mai mic și mai măreț gest pe care îl poți face e să fii lângă copilul pe care decizi să-l pasezi celuilalt părinte, să se ocupe el (ea), că el (ea) l-a adus pe lume. Nimeni nu te poate înlocui. Este adevărat că asta nu-i va șterge trauma separării de tine, dar nici nu-i va atârna de gât un carton pe care scrie cu cerneală invizibilă

Nimeni nu mă iubește îndeajuns încât să fie cu mine acum.

Scurtă digresiune, apropos de etichete și nevoia proastă a oamenilor de a controla lucruri incontrolabile. Pe cine ajută un astfel de ecuson (minor neînsoțit)? Cum anume ajută situației să pui reflectorul pe vulnerabilitate? Oare nu obții tocmai efectul advers – să semnalezi o potențială victimă? Sunt curioasă… Oare companiile din State atârnă și azi la gâtul copiilor care călătoresc singuri simboluri ale neputinței lor? Sau între timp și-au dat seama că este neomenesc să marchezi un copil ca pe vite, chiar și provizoriu, chiar și cu bune intenții? De bun simț și omenesc este să desemnezi un adult care să-l însoțească (supravegheze) sau să nu permiți deloc ca el să călătorească singur.

Dar ce nu facem noi, oamenii, în numele banilor și al înmulțirii lor smintite… Scrie Elena Ferrante –

Câte lucruri nu li se întâmplă copiilor în intimitatea caselor.

Fiica ascunsă, Elena Ferrante

Și în afara caselor… Și în avioane.

Cum să uiți cine ești. Ghid într-un singur cuvânt.

Bea. Amorțește-te. Asta a ales Matthew pentru viața lui, foarte devreme în viața lui și în cea mai mare parte din viața lui. Să uite cine e, să bea până la nesimțire și apoi să se drogheze ca să iasă din nesimțire, atunci când trebuia să intre pe platoul de filmare și să joace adultul funcțional. Pentru că, spre deosebire de tatăl său, alături de care și-a trăit adolescența și care era capabil să bea și să muncească în aceeași zi (alcoolic funcțional), Matthew nu mai putea face nimic după ce termina de băut. Și atunci băga în el opioide, care-l făceau să pară treaz și lucid.

Această frază rezumă rezonabil mare parte din ce veți citi în Friends, iubiri și Marele Lucru Teribil. Pentru că, deși cartea include multe istorisiri despre cariera lui – începând de la câștigarea rolului vieții sale, Chandler Bing, și până la scrierea ultimului său scenariu, despre familia în care a trăit după ce familia sa de origine s-a destrămat, despre vedetele cu care a ajuns să fie prieten și femeile pe care n-a putut să le însoțească, pentru că singura lui însoțire era alcoolul, cea mai consistentă istorie este despre dependență.

Nicăieri este locul unde a trăit Matthew Perry, chiar și atunci când milioane de oameni din întreaga lume îl priveau și îi recunoșteau prezența, valoarea și talentul. Niciunul dintre beneficiile faimei – bogăția, relațiile, facilitățile, dragostea unei planete de fani – nu îi putea face bine și nu-l putea face bine, o dată instalată confortabil în mintea lui ideea că fără alcool nu poate trăi.

Este prima carte despre dependență pe care o citesc. Teribil este cuvântul care descrie cu exactitate ce a trăit adeseori Matthew în decursul a peste treizeci de ani în care, cu puține excepții, a fost mai mult mort decât viu – în sensul că a trecut prin propria viață ca o fantomă, incapabil să-și savureze cu adevărat reușitele, incapabil să profite de ele, incapabil să iubească și să-și facă familia pe care și-o dorește foarte mult. Nu este doar un adjectiv pe o copertă, gândit și scris ca să-ți fure ochii. Este realitatea singurelor opțiuni din viața unui dependent – să continui să bei simțind cum mori de viu și să te oprești din băut simțind că mori de viu (tu ce ai alege?). Pentru că simptomele sevrajului sunt atât de violente, încât te aruncă inevitabil înapoi în alcool. Iar medicamentele pe care le primești la dezintoxicare, ca să nu te mai simți teribil de rău, creează noi și la fel de periculoase dependențe.

Matthew, tu nu vezi că te stingi?

Sunt cuvintele femeii care l-a trezit din amorțire, cuvintele care l-au determinat să caute ajutor, iar și iar, de douăzeci și șase de ori, până ce a reușit să se salveze.

În Marea Carte a Alcoolicilor Anonimi scrie că alcoolul este viclean, imposibil de înțeles și puternic… Eu aș spune că este și răbdător. Imediat ce ridici mâna și mărturisești: “Am o problemă”, el zice “Păi, dacă ești atât de prost, încât să recunoști asta, eu o să plec puțin.” După care rămân la dezalcoolizare trei luni și îmi spun: “O să beau când plec de-aici, pot să mai stau pe uscat încă nouă zile”. Alcoolismul bate din degete răbdător. Se spune că, atunci când te afli într-o întrunire a alcoolicilor anonimi, boala ta face flotări în fața clădirii, așteptându-te să pleci de acolo.

Mi-aș schimba oricând viața cu a oricăruia dintre prietenii mei – cu a lui Pressman, cu a lui Bierko, cu a oricăruia – pentru că niciunul dintre ei nu a trebuit să se confrunte cu marele lucru teribil. Niciunul dintre ei nu a fost obligat să lupte o viață întreagă împotriva unui instinct autodistructiv. Aș da orice să nu fi trecut prin ce am trecut. Știu că nu mă crede nimeni, dar ăsta este adevărul.

Martorul încă în viață al poveștii despre faimă, alcool și droguri

Elvis Presley. Marilyn Monroe. Kurt Kobain. Amy Winehouse. George Michael. Michael Jackson. S-au stins înainte să-și dea șansa să trăiască până la capăt propria poveste și fără să aibă cea mai deplină experiență omenească, libertatea. De la ei nu putem afla dacă și de câte ori s-au luptat să scape din vortexul unei vieți care uneori te constrânge să faci mult mai mult decât se poate face cu puteri omenești.

Nu-i putem întreba dacă este așa cum scrie Gabor Maté în cărțile sale – că adicția este un răspuns de supraviețuire post – traumă, nu o alegere, așa cum cred cei care, de la distanța capacității de a-și sublima propriile traume / absenței lor, își imaginează că cineva ar alege conștient pentru sine sinuciderea lentă, dureroasă care e dependența, boala psihică care distruge orice șansă la dragoste, familie, împlinire. (Nu, să fii vedetă nu este împlinire. Nu dacă în sufletul tău strălucește Vicodin-ul și whisky-ul. Întrebați-l pe Chandler.)

De aceea, o carte cum este Friends, iubiri și marele lucru teribil, un jurnal intim care dezvăluie ceea ce, în cazul lui Matthew Perry, au fost rădăcina și resorturile abuzului de alcool și substanțe, este importantă. Mesajul ei este important. Pentru că vine de la cineva care a trăit jumătate de viață cu Marele Lucru Teribil. Îl cunoaște din interior. Niciun medic, Gabor Mate sau un altul, specialist în adicție și în toxicomani, nu poate vorbi unui dependent pe limba lui. Singurul care poate face acest lucru, adevărat, empatic și pe înțeles, este un dependent.

Am citit cartea lui Chandler în siajul unui documentar văzut recent despre Xanax și alte opioide. Abia acum aflăm care sunt efectele perverse ale folosirii pe termen lung a “pastilelor de nervi” care în America s-au prescris, decenii la rând, aproape la fel de lejer ca analgezicele – unele dintre ele promovate ca analgezice, deși “făceau” mai mult decât să ia durerea. În doza potrivită, îți luau mintea. Acum știm că o dată cu binele, fac ceva teribil – distrug capacitatea creierului de a produce singur ceea ce numim generic stare de bine, de liniște, de calm… Iar atunci când încerci să le scoți din sistem, să te decuplezi de la ele, creierul (incapacitat) reacționează (se opune) cu violență.

În timpul sevrajului, începe un război civil în propriul corp – mintea (devenită rea, păcălită de chimicale exterioare ție) împotriva minții (bune, odinioară capabilă de chimie naturală) și a corpului tău. Răspunsul firesc și ușor e să oprești ostilitățile și să revii la alcool și / sau pastile. Să revii la răul mai mic. (Normal că nu e mai mic, dar așa pare, pentru că e răul care nu te doare). M-a șocat în acel documentar povestea unui bărbat matur care crescuse pe Xanax din adolescență. Atunci îi fuseseră prescrise prima dată, pentru depresie. La maturitate, încercând să renunțe, a descoperit iadul. Stări de amețeală și de rău fizic atât de puternic încât îl făceau nefuncțional. Sunt ani de zile de când încearcă, micșorându-și singur doza, într-un mic laborator improvizat, să scape din el. N-a reușit. Dar măcar are familia alături, ceea ce Matty nu are.

Matthew Perry are o casă enormă, plină de regrete, goală de dragoste și de voci de copii. Conștientizarea incapacității de a menține relații, de a-și face un cămin, de a-și vedea copiii după care a tânjit toată viața lui distrusă sunt partea din carte care m-a înduioșat cel mai mult. Mi se pare îngrozitor (teribil, zice Matthew) că a fost atât de adânc prizonier al acestei boli cumplite, încât au trecut peste treizeci de ani, înainte să se poată apropia măcar de visul unui cămin fericit.

Povestea lui nu e însă una tristă. Ar fi fost tristă, dacă se sfârșea acolo unde începe cartea – la întâlnirea cu moartea. Dragul de Chandler e – în sfârșit – viu cu adevărat și recuperat! Iar povestea lui merită citită nu “doar de fani”, cum scriu anumiți critici, indisponibili să asculte povești de viață antieroică. Merită citită mai ales de cei care se confruntă cu dependența și de cei care au un apropiat captiv în acest coșmar. Merită citită pentru că, după ce te poartă prin două sute de pagini de spitale și clinici, dezamăgiri și căderi, singurătăți și neîmpliniri, te scoate din inima întunericului cu fraza asta, ah… poate una dintre cele mai frumoase scrise la capătul unei vieți aproape ratate, dar recuperate în ultimul moment. 

Ninsoarea s-a domolit în cele din urmă și, din lumina tot mai slabă a zilei, a apărut un elan. Era o femelă, iar pe fața ei lungă se citea un calm imperturbabil, de parcă ar fi văzut cel puțin o dată tot ce era de văzut pe lume, așa că nimic nu putea s-o mai tulbure acum. Trebuie să învăț asta de la ea, mi-am spus. Doi pui țopăiau în urma ei, însuflețiți de energia pe care doar cei mici o au. S-au uitat toți trei la mine cum stăteam acolo, în lumina amurgului, după care s-au întors și au plecat.

Poate asta era lecția pe care voia să mi-o transmită universul. Să-mi intre în cap că eu nu contam, nu în sens cosmic. Nu eram decât un alt om care se învârtea în cercuri infinite.

Și mi-a fost suficientă lecția asta.

Ca-n filme… Poate că actorii nu se pot abține să nu-și joace propriile vieți!

---

Dă-i înainte cu Răsfoiala

RECENZIE Demon Copperhead, de Barbara Kingsolver. Premiul Pulitzer pentru ficțiune 2023

RECENZIE Undă verde, Matthew McConaughey

CĂRȚI PREMIATE Cele mai mici prețuri pentru cărți de Nobel, Booker, Pulitzer și premii literare românești