rasfoiala.com

Răsfoiala și Editura Trei vă invită să fiți printre primii cititori care răsfoiesc romanul Fiicele mării – Iris, primul volum ale seriei semnate de Eleanor Buchanan, în traducerea Ancăi Dumitrescu, apărut luna aceasta în colecția Fiction Connection, coordonată de Magdalena Mărculescu.

Scoția, 1931. Când Charles Blackmore răstoarnă pietrele verticale străvechi din peninsula sălbatică Skara, un blestem se abate asupra întregii familii. După pierderea averii, cele patru fiice ale sale sunt nevoite să-și abandoneze casa, luând cu ele doar inelele moștenite de la mama lor. Cea mai mare, Iris, călătorește spre Ceylon, apoi spre Australia în căutarea unui unchi care le-ar putea salva de la sărăcie. 

„De la peisajele scoțiene bătute de vânturi la întinderile sălbatice ale Australiei, de la apele înspumate ale oceanelor până la Londra și Ceylon, romanul ne poartă într-o călătorie în timp, împletind cu iscusință două intrigi care se desfășoară în epoci diferite. Prin intermediul unor eroine cu o personalitate puternică, povestea explorează trăinicia legăturilor de familie, între secrete ascunse și moșteniri invizibile.“

– femme actuelle

Fragment din romanul Fiicele mării – Iris, Eleanor Buchanan

Ridgewell, Australia de Sud, în prezent 

În primele luni după moartea lui John Chatton, Roz s‑a luptat cu o stare de amorțeală, provocată de suferință și de uluire. Dimineața, înainte să deschidă ochii, câteva clipe își îngăduia să creadă că tocmai avusese un coșmar. Se străduia să‑l audă pe tatăl ei fluierând în bucătărie. Cu ochii închiși, încerca să se convingă că încă putea să meargă desculță pe coridor și că el ar fi fost acolo, cu o cană de cafea în mână, privind spre grădina lui iu­bită. S‑ar fi întors, ar fi zâmbit și ar fi întrebat‑o ca întot­deauna: „Ai dormit bine, scumpo?“ 

John Chatton fusese un om de știință care venise din Anglia la Adelaide, unde o cunoscuse și se căsătorise cu Millie, apoi începuse să lucreze la institutul de cercetare al guvernului din Ridgewell. Era un om inteligent, discret și plin de umor, iar Roz îl adora.

Tatăl ei a fost cel care a dus‑o la netball, care a învățat‑o să înoate și să meargă pe bicicletă, care o alina când cădea și îi asculta poveștile complicate despre cine ce spusese la școală. El era cel care se ocupa și de gătit. Millie era mereu „epuizată“ la sfârșitul zilei. 

— Habar n‑aveți ce înseamnă să conduci o gospodărie, suspina ea, prăbușindu‑se pe canapea, în timp ce Roz își ajuta tatăl în bucătărie. Voi doi sunteți nedespărțiți, se plângea ea. Eu sunt mereu cea lăsată pe afară. 

Millie a fost distrusă de moartea soțului ei. Nu pu­tea să mănânce, nu putea să doarmă. Ridgewell era un oraș mic, iar prietenii și vecinii erau amabili. Îi aduceau mâncare și o țineau de mână. O îmbrățișau și îi spuneau să plângă, să se descarce. Și a făcut‑o. A plâns, a țipat, a urlat, agățându‑se de oricine era lângă ea sau stând inertă, cu ochii sticloși. Uneori refuza să se spele și ră­mânea întinsă în dormitorul cu aer stătut, strângând în brațe o cămașă veche a soțului ei. 

— Mai întâi mama, iar acum John, spunea cu lacrimi în ochi, deși Roz era nedumerită de referirea la bunica ei. 

Millie fusese mereu jenată de mama ei. O numea hipiotă bătrână dezgustătoare și refuza s‑o invite să stea cu ei. Roz nu înțelegea de ce o jelea acum. 

— Nu mai suport! Nu știu cum pot continua… Vreau să mor și eu! 

— Încă o ai pe fiica ta. 

Uneori, oamenii își aminteau de existența lui Roz, apoi o căutau și se încruntau când o găseau tăcută și cu privirea goală. Îi spuneau că trebuie să se străduiască mai mult să‑și ajute mama. Roz se ocupa de gătit cât putea de bine, deși Millie refuza de cele mai multe ori să mănânce. 

— Fă tot ce poți ca s‑o consolezi, îi spuneau. Doar pe tine te mai are. 

Dar Millie nu voia să fie consolată. Durerea ei a cres­cut până când a consumat tot aerul din casă. Se înfășurase într‑o asemenea măsură în tragedie și în suferință, încât nimeni nu o băga în seamă pe Roz decât pentru a o în­demna să fie cuminte. 

— Biata ta mamă e distrusă de durere, îi spuneau. 

În casă, Roz nu avea loc să respire, dar, dacă ieșea pentru a se întâlni cu Bronwen, oamenii clătinau din cap. „N‑ar trebui să stai cu mama ta?“ sau „Mama ta are nevoie de tine“. Alții erau mai toleranți: „E tânără. Nu înțelege“. 

Într‑adevăr, Roz nu înțelegea. Nu putea înțelege ma­nifestările extravagante ale mamei sale, când ea însăși era îngrozită de durerea din interiorul ei. O considera un dragon cu gheare ascuțite, care îi sfâșia măruntaiele până când simțea că avea să moară literalmente de durere. Dacă ar fi plâns și ar fi jelit ca mama ei, era sigură că dragonul s‑ar fi trezit. Ar fi lovit cu coada, ar fi răcnit și ar fi devorat‑o. A învățat să stea nemișcată, pentru a nu‑l deranja. L‑a ascuns adânc în interiorul ei și l‑a închis acolo unde îl putea ține sub control.  Richard Heissen era polițistul care ancheta acciden­tul în care murise John Chatton. Venea des la ele acasă, deși la început Roz era prea speriată de dragonul din in­teriorul ei ca să observe prea multe. Polițistul le aducea vești despre anchetă, care părea să nu ajungă nicăieri, și se oferea să schimbe câte un bec sau să repare vreun robinet care picura. 

— O să tund iarba, dacă tot sunt aici, propunea el. 

— A fost foarte amabil, îi spunea Millie lui Roz. E atât de reconfortant să ai un bărbat în preajmă!

Inițial, Roz a fost ușurată că prezența lui Richard o ajuta pe Millie să‑și învingă durerea. Mama ei a început să‑și aranjeze părul și să se dea cu ruj de fiecare dată când 

Richard venea în vizită, dar, pe măsură ce lunile treceau și, deși ancheta se încheiase, Richard era încă acolo, pe Roz a început s‑o irite prezența lui constantă. 

Nu‑l plăcea. Nu‑i plăcea cum strângea furios din dinți, nu‑i plăcea răceala din ochii lui. Nu‑i plăceau pumnii cărnoși și felul în care stătea cu picioarele larg desfăcute, ocupând tot spațiul. Nici el nu o plăcea, Roz și‑a dat seama. 

Când avea doisprezece ani, a venit acasă și l‑a găsit pe Richard Heissen pe veranda din spate cu o bere în mână. Când a văzut‑o cu ghiozdanul, a golit sticla. Fără să‑și ia ochii de la ea, a strigat spre bucătărie: 

— Millie, mai adu o bere, te rog!

— Imediat! 

Strigătul copilăresc al mamei ei a răsunat din bu­cătărie, iar în clipa următoare Millie a ieșit în grabă cu berea în mână. Richard a luat‑o fără să spună nimic, în­mânându‑i în schimb sticla goală și privind triumfător în ochii acuzatori ai lui Roz.

Și astfel, Roz a știut că avea să trăiască lângă un dușman. 

Încruntată, a trecut pe lângă el, trântind ușa cu plasă în urma ei, apoi și‑a aruncat ghiozdanul pe blatul din bucătărie cu un zgomot surd. 

— Ce caută aici tot timpul? a întrebat furioasă. 

— Șșșt, să nu te‑audă! 

— Nu‑mi pasă. Nu‑l plac! 

— E o prostie să spui asta, Rose.

— Vrea să vină aici și să preia controlul. 

PROMOȚIILE ZILEI
	Până la -80%
	-25% la titlurile Humanitas Fiction
	Cod reduceri NEM40
	– 50% ebooks și audiobooks
	Târg de carte la tine acasă
	Reduceri până la -85%

Și, într‑adevăr, nu a trecut mult până când toate amintirile despre tatăl ei au fost ascunse și Richard s‑a mutat cu ele.

Apoi Millie i‑a dat vestea că se va căsători cu el, iar Roz a fost îngrozită. 

— Abia a trecut un an de când a murit tata! 

— Nu trebuie să‑mi reamintești, Rose. Eu sunt cea care a suferit, pe când tu ți‑ai văzut de viața ta. Uneori cred că nu ai niciun sentiment. Ești la fel de rece ca tatăl tău.

Dragonul adormit din interiorul lui Roz s‑a mișcat și și‑a agitat coada. Respirația lui dogoritoare i‑a ars inima, ghearele i‑au sfâșiat măruntaiele și, o clipă, dorul de tatăl ei i‑a tăiat respirația. Dar n‑a spus nimic. Nu ar fi câștigat niciodată o bătălie emoțională cu mama ei. Las‑o pe Millie să creadă că este rece. E mai sigur decât să elibereze dragonul. 

— Nu am încredere în el, a spus ea. 

— E ridicol! E polițist. Normal că poți avea încredere în el. Și trebuie să fii politicoasă cu el, a avertizat‑o Millie. Gata cu privirile posomorâte și prostești! Richard va fi tatăl tău vitreg și trebuie să‑l respecți. Dacă nu altceva, măcar ar trebui să faci un efort să te bucuri pentru mine, după cât am suferit! 

Roz a ignorat‑o. 

— Dar cât de bine îl cunoști, mamă? 

— Știu că e un om bun și că va avea grijă să ne întrețină. 

— Serios? Am observat că nu‑și cumpără nici măcar berea! 

— Nu fi sarcastică! Nu ți se potrivește, a zis Millie, netezindu‑și părul. Într‑o zi o să‑ți dai seama cât de im­portant este să ai un bărbat în casă. 

După aceea, a pedepsit‑o pe Roz pentru agresivitate, obligând‑o să poarte la nuntă o rochie roz cu volane. Sin­gurul avantaj a fost că Roz a avut voie să stea cu Bronwen cât Millie și Richard au fost în luna de miere în Noosa.

Lucrurile s‑au schimbat din nou în momentul în care s‑au întors. Acum casa trebuia să arate impecabil, curată și ordonată în permanență. O pernă lăsată strâmb determina o cerere scurtă de‑a o îndrepta. Paharele tre­buiau spălate, uscate și puse la loc imediat. Orice intra în mașina de spălat vase trebuia clătit în prealabil. 

— E o prostie. Ce sens are să le spălăm înainte de a le pune în mașina de spălat vase? E o risipă de apă. 

— Fă cum îți spune el, îi șoptea Millie când Richard se încrunta. De ce trebuie să‑l contrazici? 

— De ce trebuie să facem tot ce spune el? 

— Pentru că este capul familiei. 

— Mamă, știi că suntem în secolul XXI? 

— Te rog, Rose, nu fi impertinentă! Richard este foarte respectat.

Despre autoare

După o carieră ce a purtat-o în jurul lumii, Eleanor Buchanan s-a stabilit în York și a început să scrie sub diferite pseudonime romane de dragoste și istorice, care i-au adus numeroase premii. Acum lucrează la o nouă serie de narațiuni captivante, în care se contopesc pasiunea pentru călătorii, încrederea în puterea poveștilor de dragoste evocatoare și fascinația pentru relația dintre trecut și prezent.

Dă-i înainte cu Răsfoiala

BOOKFEST 2026 TOP bestselleruri la marile edituri

FRAGMENT Jacaranda, de Gaël Faye

Recenzie “Audiție”, Katie Kitamura. Cine suntem dincolo de rolurile între care ne petrecem zilele.