rasfoiala.com

Editura Humanitas Fiction și Răsfoiala vă invită să fiți primii cititori care citesc înainte de publicare, un fragment din romanul “Noaptea fără frați”, de V.V. Ganeshananthan, în traducerea Ioanei Petridean, care va apărea luna viitoare în colecția Raftul Denisei.

Volumul consacrat războiului civil din Sri Lanka, care are protagonistă o fată care-și doreste să devină medic, i-a adus scriitoarei recunoașterea internațională. Romanul a câștigat The Asian Prize for Fiction 2023, Women’s Prize for Fiction 2024, Carol Shields Prize for Fiction 2024 și a fost finalist la Minnesota Book Award.

„Noaptea fără frați reușește să spună toate aceste povești — cele istorice și cele personale, cele factuale și cele etice — ca pe una singură, iar această narațiune reverberează în timp și în spațiu.”

The New Yorker

Fragment “Noaptea fără frați”, de V.V. Ganeshananthan

Toată lumea se îndrepta în direcție opusă, mi‑a povestit Niranjan mai târziu. Încercam să înot contra curentului.

Și‑a croit drum înapoi în clădire. Întunericul îl împiedica să vadă fețele oamenilor. Unii dintre ei aveau lanterne, dar cei mai mulți erau doar contururi șterse, slab luminate. Polițiștii îi interogau pe martori. În partea opusă a încăperii, Niranjan l‑a văzut pe K stând de vorbă cu cineva. Mai târziu, Dayalan avea să‑i spună lui Niranjan că acela era profesorul lui, acela care fusese bătut, când încercase să‑l protejeze de poliție, dar în clipa aceea părea doar un străin. Era înalt și masiv și avea sprâncene negre și o pereche de ochelari cu rame groase. Ce făceau încă acolo? Pe fața lui K se citea cea mai serioasă expresie, ascultând concentrat. Uită‑te la mine, și‑a spus încet Niranjan. Și, în mod miraculos, K a făcut‑o. Apoi expresia lui s‑a transformat într‑una de vinovăție, ca și cum ar fi fost surprins asupra faptului. Dar care anume? Niranjan nu avea timp să‑și pună astfel de întrebări; K și‑a luat rămas‑bun de la bărbat și a traversat repede încăperea, îndreptându‑se spre Niranjan, asemenea unei bărci în pânzele căreia vântul suflă din spate.

— Îmi pare rău, i‑a zis el lui Niranjan. Să mergem.

— Cine era bărbatul acela?

— Ne așteaptă tatăl tău, a zis K.

Dar K s‑a uitat din nou spre străin, ai cărui ochi de Jaffna erau ațintiți asupra lor.

Pentru că doi polițiști au fost uciși la mitingul acela, poliția s‑a dezlănțuit pur și simplu. Erau furioși, a susținut mai târziu guvernul, prezentându‑și lista infinită de scuze și motive. Lucru de înțeles, desigur, adevărul era acesta: cu doi polițiști uciși și alții doi răniți, poliția s‑a răzbunat și i‑a făcut plăcere. Vârful lamei lor s‑a îndreptat spre Jaffna, unde au incendiat magazine, case și alte instituții tamile. Centrele comunitare au ars, iar proprietarii magazinelor transformate în cenușă priveau de pe marginea drumului, neînțelegând de ce le sunt distruse viețile, însă polițiștii erau prea numeroși pentru a le putea face față. Pentru că lui Niranjan i‑a luat foarte mult timp să se întoarcă, tata și‑a îndemnat ceilalți trei fii să se îndepărteze de oraș, așa cum promisese că va face, anticipând limba de foc care avea să‑i spulbere, dacă nu se mișcau suficient de rapid.

— Haideți, le‑a zis el, iar ei l‑au urmat fără tragere de inimă, toți trei obișnuiți, încă din copilărie, ca frați mai mici, să aștepte cuvântul lui Niranjan înainte de a face orice.

Poveștile pe care guvernul a ales să le spună despre violențele acelor nopți le prezentau ca nefiind premeditate, ca și cum nimeni n‑ar fi avut de ales, dar adevărul este că fiecare țintă a fost aleasă cu foarte multă atenție, asemenea florilor dintr‑un buchet: biroul TULF, pe care politicianul cu totul șters, invitat să țină un discurs, îl numea cartierul său general; căminul ancestral al unui tânăr membru al parlamentului, care făcea și el parte din partid; biroul unei publicații tamile; un templu hindus; piața din Jaffna, unde făcusem diverse comisioane pentru mama încă de când eram mică.

N‑am fost acolo, iar pentru asta mi‑am făcut penitența imaginându‑mi totul. Am avut companie inclusiv în visare: noi, toți cei lăsați în urmă, ne‑am petrecut zilele care au urmat reconstituind în mod obsesiv evenimentele, până am devenit atât de siguri de anumite detalii, încât am ajuns să credem că le trăiserăm noi înșine. În cele din urmă, cei șase bărbați de pe strada noastră, împărțiți acum în două tabere, au găsit autobuze care i‑au adus înapoi în satul nostru. Pe fereastră au putut vedea o paradă de oameni și animale. Autobuzul tatei a trecut pe lângă trei elefanți chinuiți, muncind legați în lanțuri, pe lângă patru bărbați care băteau un băiat și un roi de polițiști – singhalezi, cu bâte. Dayalan și‑a ferit privirea. Băiatul bătut avea aproximativ vârsta lui. Prin ferestrele deschise putea auzi sunetul înfricoșător și sfâșietor al cărnii care lovea carne. Dincolo de toate astea era vuietul haotic și straniu al unui loc care se golea și se umplea imediat din nou de oameni. Cei care reușiseră părăsiseră străzile pe care așa‑zisele autorități readuceau așa‑zisa ordine, în vreme ce alții se împingeau cât mai departe de Jaffna.

Acolo, din spatele celor șase bărbați care se întorceau acasă la mine, și la mama, și la cina în cinstea zilei de naștere a lui Aran, de care uitaseră cu toții, mirosul lugubru de lemn ars făcea irespirabil aerul din piața din Jaffna. Iubeam locul acela și adesea alegeam s‑o ajut pe mama mergând acolo. Aș fi putut desena o hartă a locului dinainte de incendiu. Știam unde puteam găsi absolut orice: frunzele parfumate de curry; grămezile pline de volute de anguine galben‑verzui, vinetele lucioase, fasolea verde și ardeii iuți; cajuul prăjit; pământul presărat cu frunze de betel; betelul însuși; nucile de cocos uriașe, tăiate în două și gata să fie mâncate, cu tot cu lingurițe sculptate din coajă; șirurile de ouă nesparte; canistrele negre de ulei de susan și de cocos; cărnurile roșii halal; butoaiele pline cu orez brun, orez roșu, orez alb, linte, pudră de curry și făină; bărbații care țipau în gura mare, „Vadai‑vadai‑vadai‑vadai‑vadai‑vadai‑vadai“, în timp ce ronțăiau gustări; cerșetorul care aduna monede și resturi de mâncare lângă o fântână, într‑o cană de metal șterpelită.

În timp ce mama pregătea un tort pentru ziua lui Aran în bucătăria plină de mâncare de la piață, culorile vii ale copertinelor tarabelor se ofileau în nori groși de fum. Poliția agita în aer bâte și arme. Șiruri întregi de tarabe fuseseră abandonate. Femei în vârstă fugeau cu coșuri în mâini. Găinile cotcodăceau, iar câinii lătrau. Mai târziu, un vânzător pe care tata îl cunoștea a jurat că, în timp ce fugea, a călcat pe un ochi de pește și l‑a simțit uscându‑i‑se între degetele de la picioare. Mangoul de Jaffna și jackfruiturile înnegrite zăceau împrăștiate pe jos, acoperite de funingine, în timp ce aerul devenise înecăcios de la dulceața lor, dar și de la o alta: mirosul mult mai rău și necunoscut al animalelor carbonizate.

PROMOȚIILE ZILEI
	Outlet de carte -83%
	Până la -20% la cărțile Cartier
	-40% REDUCERI
	-15% EXTRA la o selecție de titluri
	Raftul cu prețuri superprietenoase
	Plouă cu reduceri până la – 90%

Răzbunarea polițiștilor a durat zile în șir. După acele prime ore haotice, vestea s‑a răspândit, iar populația tamilă a rămas în case. Nu, a zis mama pe un ton ferm, când frații mei s‑au uitat spre ferestre. Patru oameni au fost scoși cu forța din casele lor și măcelăriți fără nici un motiv, iar vestea despre moartea lor a sărit toate gardurile, până a ajuns la urechile noastre. Din patul meu, îl auzeam pe tata plimbându‑se încolo și încoace prin birou. Tristă, mama ne‑a servit tortul. În clipa în care am încercat să‑i cântăm lui Aran, fratele meu cel mai mic, crescut mult prea repede, a ridicat o mână și ne‑a obligat să ne oprim.

Polițiștii singhalezi au ars biblioteca abia la final. Din fericire, n‑am fost martori; n‑am văzut zidurile albe înnegrindu‑se și prăbușindu‑se precum piesele de domino. Când K s‑a strecurat afară din casă și a venit să ne spună ce auzise – eram prea șocați ca să întrebăm în ce fel și de la cine –, Dayalan s‑a dus în camera lui, a închis ușa și nu a mai ieșit de acolo decât multe ore mai târziu. M‑am așezat în curte, cu ochii ațintiți asupra cupei de lumină care se revărsa peste ea. Transformaseră într‑o torță palatul elegant, plin de încăperi albe, în care Seelan, K și cu mine studiaserăm, rafturile albe și frumos luminate, secțiunea de cărți rare, cu manuscrisele ei prețioase. Dayalan îmi arătase câteva imediat după ce începuse să lucreze acolo. Nouăzeci de mii de volume au dispărut, unele dintre ele fiind originale sau copii unice. Trecutul nostru, dar și – o, mesele frumoase de lemn la care stătusem și întorsesem paginile caietelor mele și ale fraților mei! – viitorul. Totul dispăruse.

Imaginează‑ți locurile în care ai crescut, locurile în care ai studiat, locurile care au aparținut poporului tău arse din temelii. Dar ar trebui să mă opresc din a pretinde că te cunosc. Poate că nu e nevoie să‑ți imaginezi. Poate că și biblioteca ta a fost mistuită de flăcări.

Mâncam apatici în seara în care K ne‑a spus asta, iar Dayalan a zis:

— Mâine mă duc să văd biblioteca.

Niranjan părea gânditor, dar Seelan și Aran se uitau fix în farfuriile lor. Appa a mai luat o porție de idiappam[1] și și‑a turnat sothi[2] din belșug pe deasupra. Nici unul nu spunea nimic. Amma s‑a uitat la Dayalan, apoi la mine.

— Vin cu tine, am spus imediat.

Nu voiam să văd biblioteca, dar el trebuia să meargă și nu o putea face singur.

A doua zi dimineața, Dayalan și cu mine ne‑am spălat pe rând la fântână și ne‑am îmbrăcat aproape la fel de frumos ca și cum ar fi urmat să mergem la templu sau să participăm la o ceremonie formală de la școală. Am ales să port cămașa albă, curată a uniformei și o fustă lungă; sariurile mele colorate păreau nepotrivite situației. Aceasta era o înmormântare, iar la înmormântări purtam alb.

— Vii și tu? l‑am întrebat pe Periannai, care era deja îmbrăcat și ședea pe veranda din spatele casei.

Niranjan a ezitat și s‑a uitat la Dayalan, care se pieptăna lângă fântână.

— Mi‑ar plăcea să vin, dar appa și cu mine trebuie să prindem trenul, a zis.

Sigur că da – părea gata să se întoarcă la școală, îmbrăcat într‑o cămașă proaspăt călcată. Ar fi trebuit să se întoarcă în Peradeniya de câteva zile. Puteam să‑l iert pentru asta. O clipă mai târziu a apărut tata în pragul ușii din spatele nostru; și el ar fi trebuit să fie deja la post, în Batticaloa.

— Ne descurcăm, am zis.

— Să ai mare grijă de toți, kunju, bine? a zis appa, atingându‑mă pe obraz.

Am încuviințat.

— Și de tine, a spus Niranjan, iar înainte ca despărțirea să devină prea grea, le‑am sărutat fețele dragi, parfumate cu apă de colonie și proaspăt bărbierite.

După ce amma i‑a trimis pe appa și pe Niranjan în gară încărcați cu pachețele de mâncare și murukku[3], Dayalan și cum mine am plecat spre bibliotecă. Dar nu ajunseserăm nici în capătul străzii, când l‑am auzit pe Aran strigându‑ne:

— Acca, așteptați!

M‑am întors și i‑am văzut pe Aran, Seelan și K alergând să ne prindă din urmă. Dayalan și cu mine ne‑am oprit, apoi am rămas toți cinci într‑un fel de cerc bizar, cu ei trei gâfâind ușor. Dayalan ne‑a aruncat fiecăruia câte o privire ciudată, ca și cum n‑am fi fost întru totul reali. Probabil că ar fi preferat să meargă singur.

— Ne‑am gândit să vă însoțim, a zis K.

— Haideți atunci, a zis Dayalan deodată.

Am întins mâna după mâna lui, ca o fetiță, cum nu mai făcusem de ani de zile, iar el m‑a lăsat să‑l țin așa. De cele mai multe ori, ținea cu mână fermă orice atingea, însă, în dimineața aceea, degetele lui păreau că ar putea scăpa strânsorii mele dacă n‑aș fi fost atentă pentru o clipă.

Groaza a făcut ca drumul să ne pară de două ori mai lung. Era o zi fierbinte, iar pe măsură ce ne apropiam de bibliotecă, aerul mirosea din ce în ce mai tare a ars. Oamenii pe lângă care treceam vorbeau între ei în șoaptă. Era ca și cum în fiecare familie din oraș tocmai ar fi murit cineva. Bănuiesc că așa și era. Nimeni nu ridica vocea, nimeni nu cânta sau râdea. Până și câinii vagabonzi păreau să fi dispărut. Am trecut pe lângă alte câteva clădiri carbonizate și prăvălii închise. Aran a fluierat când am trecut prin dreptul unei tarabe de ceai distruse, cu apărătoarea de soare căzută ca un umăr dislocat.

În clipa în care am ajuns la poarta bibliotecii, am dat drumul mâinii lui Dayalan și l‑am lăsat să meargă înaintea noastră.

— Aiyo, Murugan[4], a zis el în șoaptă și s‑a aplecat tare de spate, până ce capul i‑a ajuns la genunchi.

Hârtii arse acopereau pământul. Briza adia veselă printre zidurile gri ale clădirii, ca și cum nimic nu s‑ar fi întâmplat. Mai mulți oameni adunați acolo plângeau fără să se ascundă. Câțiva bărbați din dreptul laturii vestice a clădirii vorbeau între ei încet, cu fețe serioase, ceea ce m‑a făcut să mă întreb ce‑și spuneau. Oare va fi reconstruită vreodată? Era măcar posibil așa ceva? Oare plănuiau să reconstruiască, sau să se răzbune? Cu siguranță biblioteca deținuse volume prețioase, care nu mai puteau fi înlocuite. Probabil Dayalan știa foarte bine ce fusese pierdut în incendiu. Aran s‑a strecurat în spațiul dintre noi și a apucat mâna căreia îi dădusem eu drumul mai devreme.

— Cineva trebuie să plătească pentru asta, a zis Seelan cu privirea pierdută în depărtare.

— Ce vrei să spui? a întrebat Aran.

— Că va trebui s‑o reconstruiască, a zis K.

— Nu, a spus Dayalan. Nu poate fi reconstruită.

Iar piața și biblioteca nu erau singurele distruse. Redacția unui ziar fusese și ea transformată în cenușă. În anii care vor veni, mulți părinți le vor povesti copiilor lor cum cei mai înalți oficiali ai țării au privit biblioteca arzând, fără să miște un deget. Furia a făcut ca memorarea numelor lor să fie mai ușoară. Mai târziu am aflat că un profesor bătrân murise ca secerat în clipa în care auzise vestea.

Examenele ne așteptau. Pentru că nu mai aveam biblioteca, studiam acasă. Gata cu plimbările; gata cu râsetele. Mergeam la muncă – serioși, cu simțul datoriei, cu zilele secătuite de orice bucurie. Stăteam la birouri noi, în camere separate, și încercam să ne concentrăm. Examenele, zicea amma, în loc de bună dimineața; examenele, ne amintea ea în timp ce ne aducea ceaiul.

— Promite‑mi că vei învăța, îmi spunea appa când suna acasă.

M‑am întors la templul învățăturii pe care îl aveam încă: orele lui Sir.

— Trebuie să mergi mai departe, mi‑a zis el.

Nimeni nu s‑a împotrivit. Cum am fi putut? Am înțeles cu toții ce voiau să spună, jumătatea nerostită a cuvintelor lor. Ne învățaserăm lecția. Continuați să învățați, elevi. Deschideți cărțile, citiți cât mai puteți și nu uitați: există oameni în țara noastră care ar da foc la tot ceea ce iubim și ar râde în hohote privind flăcările.

---

^[1]. Preparat tradițional din Sri Lanka și sudul Indiei, alcătuit din tăiței foarte fini din făină de orez, modelați în formă de cuib și gătiți la abur.

^[2]. Preparat tradițional tamil, constând într‑un sos ușor pe bază de lapte de cocos și condimente.

^[3]. Gustare tradițională crocantă din sudul Indiei și Sri Lanka, preparată dintr‑un aluat pe bază de făină de orez și linte, modelat în spirale sau forme răsucite și prăjit în ulei.

^[4]. Exclamație frecventă de durere, spaimă sau disperare, asemănătoare cu „O, Doamne!“.

Despre autoare

V.V. Ganeshananthan, născută în 1980 în Connecticut, este o scriitoare, jurnalistă și eseistă americană de origine tamilă din Sri Lanka. Fiica unor imigranți srilankezi stabiliți în Statele Unite în anii 1970, și-a construit opera în jurul temelor identității, exilului, memoriei și consecințelor războiului civil din Sri Lanka. A studiat limba și literatura engleză la Harvard College, unde a absolvit în 2002 și a fost redactor coordonator al publicației The Harvard Crimson. Și-a continuat pregătirea la prestigiosul Iowa Writers’ Workshop din cadrul University of Iowa, obținând un master în scriere creativă în 2005, iar în 2007, unul în jurnalism cultural la Columbia University Graduate School of Journalism, ca bursieră Bollinger.

A debutat în 2008 cu romanul Love Marriage, iar cel de-al doilea roman, Brotherless Night (2023; Humanitas Fiction, 2026), consacrat războiului civil din Sri Lanka, i-a adus recunoaștere internațională. Romanul a câștigat The Asian Prize for Fiction 2023, Women’s Prize for Fiction 2024, Carol Shields Prize for Fiction 2024, a fost finalist la Minnesota Book Award, desemnat New York Times Book Review Editors’ Choice și inclus pe lista NPR Best Books of the Year. Romanul a apărut deja în peste cincisprezece țări. În prezent, V.V. Ganeshananthan predă scriere creativă în cadrul programului de masterat al University of Minnesota și este activă ca jurnalistă și eseistă, colaborând cu publicații precum The New York Times, The Atlantic, Granta și The Washington Post.

Dă-i înainte cu Răsfoiala

TOP 11 Cărți de citit vara asta pentru femei (2026)

AVANPREMIERĂ “Băiatul adus de mare”, de Garrett Carr

EXCLUSIV Top cele mai bune cărţi ale anului 2025 în Occident