Recenzie Casa veselă, de Alison Bechdel

Mărturisesc că, dacă romanul grafic va deveni popular, îmi va fi greu să mă mai țin de cartea care-ți vorbește doar cu text. Mereu mi-au plăcut volumele care includ ilustrații, fotografii și orice altă formă non-text (chiar și o pagină goală). Nu pot pricepe de ce – de obicei – doar literatura pentru copii are acest avantaj vizual.

Este primul motiv pentru care mi-au mers la suflet memoriile lui Alison Bechdel. Creatoarea de benzi desenate mai este cunoscută și pentru testul Bechdel, care măsoară reprezentarea femeilor în opere de ficțiune. Testul se face cu o singură întrebare. Există în narațiune două femei care vorbesc una cu cealaltă despre altceva decât despre un bărbat?

Banda desenată „Lesbiene de care să te ferești” i-a adus americancei notorietetea, confirmată apoi de succesul cu Casa Veselă. Despre autobiografia scriitoarei s-a spus că este printre cele mai bune cărți ale anului 2006 și că a deschis genul romanului grafic. Romanul a fost adaptat într-un musical de succes și, în curând, va fi ajunge și pe marele ecran.

O lesbiană de care să nu te ferești

Știam doar câteva dintre aceste lucruri când am cumpărat cartea, aleasă din topul 100 de cărți ale secolului 21. Vocea lui Alison m-a cucerit. Este o graficiană excepțională, dar și o autoare care scrie cu tâlc și zvâc, un om al cărui efort constant și empatic de a se/-i cunoaște pe sine și pe cei din jur traversează epica poveștii sale de viață, nu chiar fericite.

Asemeni lui Camus, în frumoasa lui Scrisoare către tata, care, deși doare, comunică un sentiment mai înalt decât durerea (poate demnitatea, poate iertarea), Alison își scrie și desenează familia cu luciditate, duioșie, umor și dragoste. Nu știu de ce, cred că nu asta și-a propus inițial. Sunt în carte anumite remarci subtile (sau deloc) care mi-au lăsat impresia că, pe măsură ce înaintează în roman, Alison se preschimbă dintr-o fată timidă într-un adult care nu mai depinde decât de sine însuși.

Pentru că, să ne înțelegem, Casa Veselă nu e despre Alison, nici despre sexualitatea ei sau a tatălui ei (ups), nici despre familie, este o scrisoare către tata. Poate cei mai mulți dintre noi iubim un singur părinte și, atunci când ne maturizăm, devenim independenți nu de părinți, ci de părintele care ne-a guvernat existența.

Știți imaginea asta? Ați trăit-o aievea? Cred că într-un moment ca acesta (în amintirea lui) se pot dizolva mii de volume de memorii amărui.

Mi-a plăcut mult cartea și pentru referințele și conexiunile literare. Tatăl lui Alison, Bruce, profesor de literatură, și-a crescut copii într-un carusel de lecturi care arată mai mult propriile preocupări și obsesii, decât preocupare pentru educația fiilor și fiicei sale. Cititorul e invitat să încalece un ponei de plastic imaginar și, împreună cu Albert Camus (Moartea fericită), F. Scott Fitzgerald (Marele Gatsby) și James Joyce (Ulise), să descopere cine sunt cu adevărat oamenii cu care Alison împarte casa funerară în care crește – mama și tata.

eu nu sunt un erou

Este una dintre replicile finale ale lui Bruce (și ale lui Joyce) și rezumă cel mai bine această carte despre o familie nenormală – cum sunt multe familii, văzute dincolo de evenimentele la care ne îmbrăcăm și “facem” frumos. Asta mi-a plăcut mult la Casa Veselă – autenticitatea identității necosmetizate pentru audiență.

Ăștia suntem atunci când nimeni nu se uită. Imperfecți, snobi, conformiști de fațadă, un pic damnați. Oameni obișnuiți.