Recenzie 20 de ani în Siberia, Anița Nandriș Cudla

Foarte greu m-am lăsat convinsă să mă apuc de memoriile Aniței Nandriș Cudla, 20 de ani în Siberia. Îmi imaginam o carte neprietenoasă, friguroasă. Asemănătoare teritoriului pe nume Siberia. Îmi imaginam izolare. Foame. Oprimare. Boală. Dezumanizare.

Mărturia copleșitor de frumoasă a unei țărănci bucovinene

Mi-a fost recomandată însă ca fiind mai bună decât Zuleiha deschide ochii, romanul Guzelei Iahina care explorează viața unei alte supraviețuitoare a Gulagului rusesc. Trebuia deci măcar să încerc. Și bine am făcut!

20 de ani în Siberia este într-adevăr mult mai frumoasă – lingvistic și narativ. Și întru totul adevărată, spre deosebire de romanul Guzelei care, deși inspirat de evenimente trăite de bunica scriitoarei, este romanțat pe alocuri, dramatizat. Pe când povestea Aniței e chiar povestea Aniței. Nu e literatură, e chiar viața și literatura ei ireplicabilă.

În timp ce autoarea Zuleihei și-a presărat scrierea cu cuvinte tătărești, pentru a valida autenticitatea personajului, Anița n-a avut nevoie de “complemente” narative. Ea a povestit cum știa și putea o femeie dusă la școală patru ani, al cărui întreg univers erau casa și familia ei. Nimic mai mult. Autentic, dulce, fără patimă.

Viața așa cum nu mai e. Simplă

Probabil chiar asta ne fascinează la poveștile acestor oameni care izbândesc în cele mai netrebnice condiții de viață. Lipsa întrebărilor existențiale care nouă ne toacă orele și zilele. Lipsa plictisului îndestulat care te împinge la nesăbuința gândirii. Singura dorință a Aniței e să revină acasă la familia ei. Singura ei forță motrice este lupta disperată și înverșunată de a-și hrăni copiii.

Nu se întreabă obsesiv, așa cum fac personajele de meserie: de ce mi se întâmplă asta mie? Nu caută nici scăpare, nici ușurare, nici răzbunare. Trăiește ce i s-a dat și așteaptă alte zile: Zilele regăsirii și ale libertății.

Mi-a rămas o scenă în minte care e identică cu una din “Fructele mâniei”, de John Steinbeck. Soțul Aniței plânge de ciudă că e obligat să-și abandoneze casa și averea ca să fugă din calea rușilor. Cumnatul îl ceartă – nu mai jeli ca o demoazelă, ia-ți familia și hai la București. Catârul nu vrea. Nimic nu-l poate dezlipi de locul lui. Nici măcar frica de deportare și de moarte. Fix așa narează Steinbeck momentul în care nora gravidă, rămasă fără soț, își plânge de milă, iar soacra îi spune: hai, gata cu smiorcăiala, că n-oi fi tu singura de pe lumea asta care suferă.

Între paragraful de mai sus și acum, am răsfoit Eckhart Tolle, “Un pământ nou”. Una dintre propunerile autorului este: “acceptă suferința”. “Acceptă suferința” e propoziția pe care mi-am notat-o anul trecut în telefon ca motto, deviză, slogan, numiți-o cum vreți.

Nu știu cum altfel am putea trăi (adevărat), decât acceptând să suferim – indiferent de cauza și sursa durerii. Indiferent de nedreptatea care uneori o determină. Și mai ales indiferent de egoul care strigă neîncetat “nu vreau să sufăr”.

Salutare, suferitori! 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: