Recenzie Poneiul Roșu, John Steinbeck

Altfel scriu despre Poneiul Roșu, știind că onorabilul John Steinbeck a gustat genul horror, înainte să devină naturalistul pe care îl cunoaștem noi. Da, oricât de improbabil pare, unul dintre cel mai apreciați autori americani a scris o poveste de groază, cu detectivi și vârcolaci, Crimă pe lună plină, care nu va fi publicată niciodată. 

Poneiul roșu, în schimb, a fost publicat și ne dezvăluie un chip al scriitorului aproape invizibil în romanele sale renumite, Cartierul Tortilla, La răsărit de Eden sau Fructele mâniei. Un Steinbeck de o cruzime neanunțată, care nu are nicio tresărire în timp ce rănește cel puțin două întruchipări clasice ale inocenței și drăgălășeniei – un copil și un ponei.

Nuvela este împărțită în patru episoade, iar fiecare dintre ele ilustrează și corespunde unui prag de maturizare a personajului principal, micul Jody, un puști care trăiește într-o fermă californiană, cu părinții săi. Cele patru povestiri sunt independente și pot fi citite individual fără să-și piardă din mesaj sau farmec. Dealtfel, prima oară au fost publicate separat și abia mai târziu combinate, cu titlul Poneiul Roșu.

Cruzimea unui băiat întâlnește cruzimea lumii

Deși am trăit la țară, n-am văzut scene de violența celor descrise de Steinbeck în Poneiul roșu. Cea mai horror imagine pe care mi-o amintesc (și care dealtfel mă distra) este zvârcolirea găinii decapitate. A fost deci brutală conștientizarea că viața cu animale poate înseamna să asiști neputincios la suferințele lor inevitabile, să le rănești încercând să le vindeci sau să le omori, la nevoie. Și că, pentru multă vreme, au participat la astfel de îngrijiri și copii (mai ales băieții), băgați până la coate în munci considerate astăzi (de orășeni) nepotrivite copilăriei.

Era o dimineață senină și rece. De îndată ce văzu poneiul, Jody își dădu seama că starea i se înrăutățise. Ochii îi erau închiși și pecetluiți cu urdori. Capul îi era așa de aplecat, că aproape atingea paiele din așternut. Fiecare răsuflare îi era însoțită de un geamăt, un geamăt adânc, răbdător.

Billy înălță capul slăbit al poneiului și făcu o incizie rapidă cu cuțitul. Jody văzu cum țâșnește puroiul galben. Îi ținu capul ridicat în timp ce Billy tampona rana cu o alifie cu fenol.

M-am gândit cum ar citi (simți) un puști de unsprezece ani de la oraș aceste povești. S-ar regăsi poate în anumite întâmplări, inevitabil împărtășite (colecțiile de mici animale și insecte), dar ar fi sigur șocat să afle ce treburi sângeroase, la propriu, făceau băieții de-o seamă cu el în urmă cu un secol (și încă le fac, în anumite zone rurale).

Apropos de amintiri împărtășite, Steinbeck are o frază superbă despre copilărie, pe care mi-am notat-o mai demult, în Pășunile raiului parcă, spune că:

Băieții cred că orice obiect găsit la marginea drumului poate fi folosit pentru a-și procura bucurii.

Am regăsit la Jody, adolescentul singuratic, cowboy-wannabe, o afecțiune profundă, ireplicabilă, față de viața în Salinas (locul natal al lui Steinbeck), afecțiune care revine mereu în scrierile acestui băiat de la țară, crescut de fermieri.

Poate de aceea am citit nuvela poneiului ca pe o scrisoare către fiul meu sau poate către copilul care-a devenit mai târziu scriitor, ca pe un îndrumar despre mirările (nu mereu frumoase) pe care ni le livrează pe neanunțate viața, oriunde s-ar întâmpla ea, dar și un instrument de călire a slăbiciunilor și spiritului. Când calul te aruncă din șa, te urci numaidecât înapoi, ca să-i arăți că nu te temi de el, povățuiește micul Jody.

Ai putea crede că nuvela lui Steinbeck este o carte cu cai pentru băieți ambițioși. Și așa este, doar că cele patru povestiri sondează mai mult decât viața din grajd și tribulațiile adolescenților care visează să stăpânească armăsari și vite. Ilustrează cu mare finețe echilibrul iluzoriu pe care-l creează în familie fiecare dintre membrii săi. Ne arată cum se face smart parenting – Jody nu va primi nimic, înainte de a i se cere la schimb asumarea unor noi responsabilități. Vorbește despre legătura puternică a oamenilor cu locul în care s-au născut (prin personajul Gitano care vine de departe, ca să moară acasă), dar și despre fascinația locurilor neexplorate (Jody ar vrea să treacă dincolo de munții înalți). Și în final, în ultima povestire, despre meserii care uneori sar o generație, dar găsesc în cea mai tânără noi discipoli, noi călăuze.

Salutări, răsfoitori!