RECENZIE Fizica tristeții, Gheorghi Gospodinov

Despre Fizica tristeții, de Gheorghi Gospodinov, Berliner Zeitung a scris că este o nebunie de carte. N-o să mă chinui să inventez alte cuvinte potrivite, pentru că acestea sunt perfecte. Fizica tristeții este o nebunie de carte care te ia pe sus încă de la pagina întâi, cu o introducere a personajelor cum n-ai mai citit niciodată.

Vei ști deci, încă de la prolog, ce șanse ai să termini cartea în câteva ore, zile sau niciodată. Dacă îți plac narațiunile complexe, cu multe personaje, cu povești care se intersectează, poezia și digresiunile, miturile și micile frivolități balcanice, ești în cartea potrivită. Începe așa:

O carte a tristeții care te face să zâmbești

Ce ai simțit citind prima pagină? Eu am zâmbit și cu un zâmbet lăuntric am continuat să citesc aproape toată cartea – cu excepțiile firești ale unor pasaje care îți cam topesc marginile. Personajele care se prezintă sunt unul singur pentru mine, cum sunt dealtfel și pentru autor. E viața însăși, în toate formele ei, umane, animale, polimorfe, inepuizabilă și copleșitoare. E acel ceva inimaginabil din care facem parte fiecare și pe care rareori îl conștientizăm. Sau poate îl întrezărim fugar, atunci când ne privim copiii și nepoții și ni se pare ireal că i-am adus pe lume din corpurile noastre, că au fost o dată doar o celulă pulsatilă, s-au făcut mai mari și mai mari și că vor continua să fie aici când noi nu vom mai fi. Ideea absurdă și cât se poate de reală și superbă că viața e mai mult decât eu, mai mare decât tot ce poți cuprinde cu mintea.

Această magnitudine a vieții a reușit Gospodinov, prin numai el știe ce magie, s-o conțină într-o singură carte cu titlu amăgitor. Pentru că Fizica tristeții este cea mai netristă carte dintre cărțile care fac inventarul tristeților noastre.

Să povestesc despre ea ar fi inutil, fiindcă în roman se împletesc atâtea povești, încât singura analogie potrivită este cea aleasă de autor, labirintul. Un labirint de oameni, locuri, timpuri și stări sufletești prin care Minotaurul (cititor și scriitor și amândoi) caută… Oare ce caută? Originea tristeții? Leacul ei? Răspunsuri? Alinare? Salvare?

Probabil ce mi-a plăcut cel mai tare în cartea asta este partea dedicată mitului Minotaurului și unei perspective asupra poveștii și asupra întregii mitologii grecești la care, cel mai probabil, nu te-ai gândit. N-o s-o redau aici, din motive evidente. Dar, comparativ, e ca și cum ți-aș spune acum că ai nas, iar tu te-ai uita în oglindă și ți-ai vedea nasul pentru prima dată, deși a fost mereu acolo. L-ai atinge fascinat, înmărmurit de emoție, transfigurat, murmurând: Cum e posibil? E chiar aici, deasupra gurii mele… Cum de nu l-am văzut niciodată? (Pentru că te uitai doar la ochi.)

Ba nu. Ce mi-a plăcut cel mai tare este un artificiu literar la care probabil doar eu, Gospodinov și alte câteva mii de pasionați țăcăniți ai literaturii ne-am gândit. M-am pus prima în enumerare, pentru că eu m-am gândit la chestia acum 16 ani. Și am scris-o pe un forum. Am scris așa. Mi-ar plăcea ca autorul să ia o pauză de la poveste și să scrie ceva despre ce gândește el în momentul acela. Ceva concret, din prezentul lui sau altceva, neașteptat. Iar Gospodinov m-a auzit și a scris:

Loc de popas

Să așteptăm aici sufletele cititorilor distrați. Poate s-a pierdut cineva pe culoarele acestor vremuri diferite? V-ați întors toți de la război? De la bâlciul din 1925? Să nu fi pierdut pe cineva la moară. Încotro s-o luăm acum?

Ce ziceți de asta? Telepatie. Magie. Forța SF a conștiinței umane universale. Nu. Gospodinov doar a transcris o chestie la care s-au gândit mii de scriitori în timp ce-și treceau în revistă primul capitol. Oare cititorii mai sunt cu mine; câți or mai fi aici dintre cei cu care am intrat în labirintul acesta fantastic?

Un melanj de povești cu final deschis

Lângă poveștile personajelor cu care își începe romanul și mitul minotaurului (analizat critic pentru o mai bună înțelegere a celui mai mare lapsus al mitologiei grecești), Gospodinov adună în Fizica Tristeții o mulțime de anecdote, colecții de obiecte și evenimente, panseuri și scurte eseuri..

Abandonul e tema centrală a cărții și aici vei găsi toată tristețea din titlul ei. În povestea copilului – animal, minotaurul, încuiat într-un labirint și lăsat să trăiască de parcă decizia de a fi minotaurul ar fi depins vreodată de altcineva decât de părinții lui. Animalizat de purtarea sălbatică a celor care l-au adus pe lume. Un copil abandonat și demonizat care plăteste prețul plăcerii și lipsei de umanitate a părinților săi. (Știm bine că asta nu se întâmplă doar în cărți).

Mai târziu în poveste, te face să uiți puțin ce urâți putem fi cu capitolul despre capsulele timpului pe care, de-a lungul anilor, oamenii le-au tot îngropat în pământ, pentru ca cei din posteritate să le găsească și să afle cine și cum a trăit acolo înaintea lor. Un grafitti disperat pe zidul vieții: Ion a fost aici. (A mâncat fasole și s-a uitat la vloguri). Nu e întâmplătoare alegerea subiectului. Asta e, până la urmă, și romanul lui Gospodinov – o încercare de conservare a vieții așa-cum-a-fost-pentru-noi, a unor amintiri în format tipărit, măsurând 300 de pagini. Fizika na tagata. Fizica tristeții.

Apropos de capsule și timp. Probabil că următoarele recipiente și recipise către viitor vor conține gigabiți, în loc de obiecte și vor fi conservate în spațiu (adică în neant), nu în pântecul negricios al bătrânei Terra. Sunt mai frumoase cărțile, nu? Mai foșnitoare. Mai grele în palmă. Adevărate.

O să închei tot cu un citat, de la începutul cărții, din Ispitirea Sfântului Anton a lui Flaubert, care descrie cel mai bine aventura de a citi o carte ca asta, care nu doar are pretenția, ci și reușește să te facă să simți cu fiecare celulă că ești viu, acum, aici și ești mai mult decât propria ta poveste.

Am poftă să zbor, să înot, să latru, să rag, să urlu. Aș vrea să am aripi, să am o carapace, o scoarță, să scot fum pe nări, să am o trompă, să-mi răsucesc trupul, să mă risipesc peste tot, să fiu în toate, să mă volatilizez ca mirosurile, să mă dezvolt ca plantele, să curg ca apa, […] să pătrund în fiecare atom, să zbor până în străfundul materiei – să fiu materia!