RECENZIE Consimțământul, Vanessa Springora

Non-ficțiune, Memorii, Pedofilie

Am terminat Consimțământul, carte distinsă cu Premiul Jean-Jacques Rousseau pentru autobiografie și confesiunea de viață adolescentă a Vanessei Springora, în două – trei ore, incapabilă să mă opresc înainte să fi aflat cum se termină acest roman teribil petrecut aievea. Știam la ce să mă aștept, pentru că am scris despre carte la apariție, anul trecut, dar nu mă așteptam la detalii grafice ale relației sexuale dintre autoare și bărbatul care a convins-o că pedofilia este iubire. Nici la acest adevăr teribil:

Un abuzator nu te abuzează doar atunci când te abuzează. Un abuzator (pedofil în Consimțământul, pe nume Gabriel Matzneff) te abuzează ori de câte ori numele lui e rostit în preajma ta. Dacă bestia este cumva scriitor, cum era Matzneff, te poate abuza nestânjenit în “arta” lui, iară și iară, protejat de copyright și de o suită de intelectuali de renume, unii chiar de renume feminist (Simone de Beauvoir).

Frumoasa și bestia, ediția îngrozitoare, cu “happy end” tardiv

Dar să începem cu contextul, pentru că orice început este făcut posibil de circumstanțele care-i deschid ușa. Tatăl Vanessei Springora își părăsește soția. Și fiica, dacă tot e puțin ocupat altundeva cu altcineva. Mama Vanessei își părăsește și ea fiica, în sensul că își spune (e mai convenabil așa pentru ea – o absolvă de orice răspundere maternă) că o fată de treisprezece ani, abandonată de tată, este suficient de matură ca să-și dea consimțământul pentru sex. Vanessa cea părăsită se abandonează la rândul ei. Unde? La dispoziția lui Gabriel Matzneff, un scriitor șarmant, cu 35 de ani mai bătrâior decât ea, care îi jură solemn că este prunișoara ochilor lui. (Cuvintele lui – Matzneff a transformat coruperea Vanessei într-un roman, La prunelle de mes yeux.)

Acesta este contextul în care Vanessa i se predă lui Matzneff, un domn bine, cult, experimentat, elegant, obsesiv de curat, stăpân pe cuvintele (doar cu asta se ocupă) și purtările sale și, înainte de orice altceva, un bărbat prezent. Să ținem minte acest detaliu, care nu este detaliu, ci precis elementul cel mai important din poveste. Spre deosebire de ceilalți adulți din viața Vanessei, G., cum îl numește autoarea (îl închide într-o singură literă, ca o celulă de mică) în fragmentul de autobiografie despre consimțământ, este prezent lângă ea într-un moment crucial pentru adultul care va fi Vanessa. Momentul abandonului.

Am ajuns la cuvântul cheie. Abandon. Singurul context relevant pentru povestea de viață a Vanessei și a altor fete ca ea – faptul că tatăl ei a plecat definitiv. De parcă sfârșitul relației cu mama, despărțirea, divorțul implică și obligă la anularea relației cu copii ei. De parcă copiii unui bărbat încetează să fie copiii lui, carnea și oasele lui, ochii și gesturile lui, în clipa în care el alege să trăiască cu altă femeie. De parcă – pentru unii – tată înseamnă să uiți spermă la o femeie pe care o placi provizoriu.

În ce-l privește pe prădător, acesta putea fi oricare. Pentru că istoria Vanessei Springora, deși îl desconspiră și numește pe Matzneff, este o poveste universală despre ororile care pătrund în noi și în viețile noastre, atunci când figurile aproape sacre ale iubirii (mama, tatăl, amândoi?, alți adulți în care credem și ne încredem) ne spun – prin faptele lor, prin absența lor, că suntem nimic pentru ei.

Din nefericire pentru Vanessa și pentru anii pe care îi va pierde încercând – zadarnic – să se desprindă de definiția bolnavă a sexului și iubirii pe care a creat-o în mintea ei legătura cu pedofilul (e timpul să îi spunem pe nume), Matzneff nu e doar prădător, ci și scriitor și nu unul oarecare, ci chiar unul apreciat de cei mai importanți oameni de cultură francezi sau care trăiesc în Franța anilor ’70 – ’80.

Sunt două lucruri care terifiază în Consimțământul.

Primul este lipsa completă de frică, rușine sau regret a lui Matzneff. Nu se sfiește să meargă zilnic să o ia de la școală ca și cum ar fi fiica, nu victima lui – de la prima întâlnire o numește școlărița mea. Nu se sfiește să povestească explicit în scrierile sale cum o inițiază în sex. La fel le transformă și pe alte victime minore ale sale, din persoane reale în ființe de hârtie (personaje de roman) și surse de finanțare a viitoarelor excursii în țările în care prostituția băiețeilor minori e ignorată de lege. (Mizerabilului îi plac și băieții, nu doar nimfetele.)

Complicitatea intelectualilor

Al doilea este reacția lui Emil Cioran, prieten al lui pedofilului, care m-a șocat și scârbit aproape la fel de mult ca lipsa de scrupule a lui Matzneff. Adolescenta exasperată și suicidală îi cere ajutorul crezând că poate primi îndrumare de la unul dintre cei mai remarcabili oameni de cultură din Franța. Cioran o trimite înapoi la abuzator, sfătuind-o să se sacrifice pentru că asta face o femeie pentru artistul pe care îl iubește. Cioran ignoră complet faptul că nu vorbește cu o femeie, cu un adult. Soția lui tace mâlc. Pentru că așa face o fe….

Vai! Cât mă bucur că l-am ocolit o viață pe acest mizerabil Cioran. Parcă aș fi știut. Am auzit deseori că artistul trebuie separat de om, pentru că, vezi Doamne, opera este atât de importantă pentru posteritate, încât orice păcate ale individului trebuie absolvite din oficiu. Privind cretinătatea asta în siajul mărturisirilor Vanessei, mi se pare și mai lipsită de logică decât am crezut-o până acum.

Dar contribuția pe care o lasă oamenilor cu care trăiește? Pe aceea cine o măsoară? În fine… singurul lucru care ar putea atenua – într-o mică măsură – faptele acestei scârbe umane pe nume Matzneff este contextul social în care să zicem că oamenii nu pricepeau repercusiunile faptelor petrecute și implicit ale lipsei lor de reacție.

Doar să zicem.
Pentru că și asta e tot o minciună sub care ascundem ceea ce nu vrem sau știm să înfruntăm. L-aș întreba retoric pe acum mortul și poate mai deșteptul Emil Cioran. I-ai da-o pe fiica ta de treisprezece ani unui artist de cincizeci, să-i fie carne de noapte? Să se sacrifice pentru artă? Chiar dacă suntem în anii șaptezeci și nume ca Jean Paul Sartre, Simone de Beauvoir, Francoise Dolto și alții semnează o petiție în care cer eliberarea din penitenciar a unor infractori sexuali și dezincriminarea sexului cu minori. Ai face asta, domnule filosof?

Dolto e un alt nume a cărui asociere cu astfel de povești grotești e șocantă. Femeia aceasta, medic, a descoperit și dezvăluit lumii întregi că traumele ne schimbă mintea și viața, încă de când suntem în scutece, înainte să putem vorbi. E considerată pionier al psihanalizei pediatrice. Cum a putut, știind acestea, să semneze o petiție care cerea clemență pentru abuz?

Portretul artistului făcut de oameni care nu se pricep să mintă frumos și etern

Apropos de stupida distincție om – artist, invocată ca argument chiar de Cioran – normal. Și de ce, mă rog, să separăm artistul de om? De ce să fie nevoile artistului mai sus ca ale celorlalți? Ca să îi permitem să se poarte, nestânjenit de nimeni și nimic, ca un animal cu oamenii – neartiști, aceste ființe inferioare, bune de perpelit pe viu pe vatra artei? Sau poate ca să îi facem un cod penal lejer, poate constituit dintr-un unic articol: “Articolul unu și ultimul. Infracțiunile comise de acest artist sunt grațiate în numele contribuției valoroase pe care o lasă artei”? E bine așa?

Mă întorc într-un sfârșit la cartea Vanessei. Așa se face o confesiune #metoo până la capăt. Se scrie totul. Chiar și lucrurile pe care nu-ți vine să le scrii în public, pentru că te îneacă. Deși Consimțământul nu e doar o carte, este o exorcizare care a durat poate 15 ani, poate 20. Springora nu ne mărturisește și cât timp i-a luat să învețe despre ea că este mai mult decât victima și personajul unui nemernic, că poate fi liberă.

Poate nu e bine s-o citiți, dacă în istoria personală nu aveți vreo afinitate cu istoria unui abandon, a unui abuz. Poate e bine să o citiți tocmai pentru că nu aveți vreo afinitate. Poate va răspunde la niște vechi întrebări și neînțelesuri. Poate va întoarce ceva lăuntric în femeile care, în plin fenomen #metoo, acuzau victimele că fac scandal tardiv și degeaba – poate chiar le-a plăcut?! Mai teribil decât abuzul în sine, dragi necredincioase, este ca o femeie să te respingă și să ia apărarea abuzatorilor.

Deși e o carte crudă, despre traume greu de procesat – ce să mai zic despre vindecat, confesiunea Vanessei Springora are un final (pe care prefer să nu îl prefigurez, nici măcar în rezumat) care se apropie rezonabil de ideea de compensație morală. De data asta, cu fata asta, Matzneff nu a scăpat nepedepsit. Și asta pentru că Springora a avut curajul să facă ceea ce majoritatea victimelor nu fac de teama celor despre care scriam mai sus. Cei și cele care judecă victimele în locul prădătorului. Vanessa a vorbit public despre cea mai intimă viață a ei, cu riscul tuturor acestor ființe morbide care se hrănesc din traumele altora, atacându-le iar. Și iar.

Chapeau, Vanessa, pentru demnitate și exemplu!