Am citit Fiica ascunsă de Elena Ferrante într-o zi pe plajă, parcă văzând-o cu coada ochiului pe țâfnoasa Olivia Colman, cum se instalează în preajmă și se face că citește, în timp ce fură cu ochiul cuvinte și purtări romanești de la vecinii de băi solare, oscilând între invidie și dezgust, tânjind după maternitatea reprimată.

Așa se întâmplă când vezi mai întâi filmul și abia după citești cartea. Dacă filmul reușește să redea credibil atmosfera, lumea nevăzută a personajelor, indicibilul, iar Fiica ascunsă regizată de Maggie Gyllenhall reușeste destul de bine, atunci cartea și filmul devin împreună o nouă poveste, una cu două chipuri care se confundă, ca două surori gemene.

Doamne, cum poate să scrie femeia asta fără chip!

Nu voiam să citesc cartea. Filmul m-a debusolat – enervat – intrigat, n-am priceput ce voia de la mine și am hotărât că o Fiică ascunsă (și o păpușă) îmi sunt de ajuns. M-am pomenit pe plajă, cu romanul în mână. Siderată. Ce e asta? Ce să fie? Hipermetropie. O înhățasem la plecare, pe fugă, din teancul de necitite, convinsă că e “Invențiile ocazionale”, cartea ei de eseuri pe care aștept de mult s-o citesc.

Ce fac acum? Sunt pe plajă cu o carte cel mai probabil bizară despre o femeie bizară care fură păpuși de la fetițe (cine face așa ceva?!). Ce poate să creadă o cititoare despre o astfel de întâmplare?

Ne e scris să fim împreună!

În zece minute eram îndrăgostită de fiecare frază pe care o citeam și aveam o viteză de parcă nici nu mă apropiasem de filmul care – teoretic – tălmăcește această scrisoare de la mamă la mamă și de la mamă la fiică și de la fiică la mamă. Dar mai mult răstălmăcește. Cartea e… Doamne, cum poate să scrie despre noi, femeile, femeia asta fără chip!

“Un corp de femeie face o mie de lucruri diferite, se ostenește, aleargă, studiază, își imaginează, inventează, se slăbește și, între timp, sânii se măresc, labiile se umflă, carnea pulsează de-o viață armonioasă care e a ta, viața ta, dar își croiește drum în altă direcție, se îndepărtează de tine, deși locuiește în burta ta veselă și greoaie, savurată ca un impuls vorace și totuși dezgustător, ca prinderea unei insecte veninoase într-o venă.
Viața ta vrea să devină a altcuiva.”

Cuvintele lui Ferrante sunt de-o autenticitate atât de brută – fără a fi brutală, vulgară sau exagerată – încât te simți desfășurată până la cele mai intime, mai violente, mai rușinoase simțiri ale tale. Însă în ciuda vulnerabilității, nu te simți vinovată, ciudată, neobrăzată, imorală, aiurea, impostoare. Acolo, în carte, trăiește o femeie care nu știe nimic despre tine și totuși este uimitor de egală cu tine. O femeie imperfectă, care se luptă zi de zi cu vortexul de așteptări în care o împing mama ei, fiica ei, familia ei și lumea toată.

Un copil, da, e un vârtej de neliniști.

Câte lucruri li se spun și li se fac copiilor în intimitatea caselor.

Ferrante ne cuprinde pe toate, cu frumuseți și urâciuni, cu fapte de o frumusețe insuportabilă și gesturi absurde, cu dorințe care ne traversează pe roșu și vise de evadare, în femeia care scrie despre ea totul. O nerușinată care ne scapă de rușini.

Personajul din personaje, orașul din oameni. Napoli.

Înainte de a mă eterniza în elogii, hai să vedem despre ce este Fiica ascunsă. Protagonista este Leda, eterna profesoară – scriitoare a lui Ferrante, un alter ego feminin pe care autoarea îl tot mută dintr-un roman în altul, dându-i chipuri și misiuni noi, dar păstrându-i originea, genul introspectiv și dragostea pentru jurnal, literatură și eseuri.

Acum realizez că atunci când scriam că și-a autoplagiat cel mai celebru roman (Tetralogia napoletană), nu eram pregătită pentru ipoteza care explică de ce reciclează teme și arhetipuri. Ferrante pare să fi pornit la drum în literatură cu o armată de personaje, majoritatea napoletane, gălăgioase, impulsive pe care le pune la lucru în romane, ca pe niște slujitori credincioși ai literaturii ei, însărcinându-le ca orice ar face, orice ar reuși sau rata, să nu-l lase pe cititor să uite Napoli, străzile lui aglomerate, mafia, sărăcia, aroganța sărăciei, izbânda educației.

Leda pleacă într-un concediu lucrativ pe malul mării și speră la o vacanță liniștită care să-i ofere condiții bune pentru scris, deși presimte că nu va fi așa – și nu e. Dacă, până la urmă, vila închiriată se dovedește mai confortabilă decât era de așteptat, plaja e luată “în proprietate” de o familie napoletană care îi amintește de originile date uitării și de propria familie – acum aflată pe alt continent.

Evadarea care trebuia să fie ocazia lichidării restanțelor, devine un prilej de investigare a maternității, a relației cu propria mamă și cu copiii ei. Ca pe o scenă, mama rămasă “fără obligații”, după ce fetele sale au crescut și au plecat în viețile lor separate, îndepărtate, profesoara observă alte mame, în relație cu copiii lor, și rememorează cum a trăit ea însăși maternitatea timpurie, apoi pe cea matură, iar acum pe cea rămasă fără obiect.

Îmi amintesc dialectul în gura mamei mele, când pierdea intonația blândă și zbiera la noi, intoxicată de nemulțumire: nu o mai scot la capăt cu voi, nu. Porunci, urlete, insulte, în cuvintele ei se simțea o existență tensionată, ca atunci când atingerea ușoară a unor nervi tociți, duce la dispariția, cu suferință, a oricărei bune-creșteri. O dată, de două ori, de trei ori ne amenința pe noi, fiicele ei, că o să plece, o să vă treziți dimineață și n-o să mă mai găsiți. Mă trezeam în fiecare dimineață tremurând de frică. În realitate, era mereu acolo, în cuvinte dispărea din casă încontinuu. Femeia aceea, Nina, părea liniștită și am fost invidioasă.

Fiica ascunsă vorbește limpede, dureros și tandru despre dificultatea de a fi mamă și despre insațiabilul dor de copii. În această carte – la fel ca în viața de adult “împlinit” – dragostea maternă izbucnește exact când credeai că tulburările se vor domoli, iar dorul de a fi pentru totdeauna departe de “viața ta care a devenit a altcuiva” va ceda unei vieți în tihnă.

Despre rușinea de a fi o mamă rea. Și o fiică asemenea. (“Nenorocita”)

Bianca mi-a strigat odată printre lacrimi: te simți mereu cea mai bună; și Marta: de ce ne-ai născut, dacă nu faci decât să te plângi de noi? […] Vine întotdeauna momentul în care copiii tăi îți spun cu tristă mânie: de ce mi-ai dat viață.

Încerc să nu stric lectura celor care n-au citit cartea și, ca întotdeauna, nu voi dezvălui de ce profesoara este mama rea. O să dezvălui însă un personaj, să-i spunem mama de serviciu. “Nenorocita” care e mereu acolo, când tu ești puțină, absentă, neputincioasă, când îți ignori, neglijezi ori maltratezi copilul. Apare imediat – impecabilă, răbdătoare, jucăușă, mamă provizorie de sacrificiu, al dracului de falsă și de dornică să-ți arate ție și întregului univers ce mamă bună este ea, în timp ce tu… ești o ratată, nu-ți iubești copiii, nu știi să-i alinți și să-i pregătești pentru viață. (Nenorocita!)

Sunt multe fețe ale maternității ascunse în Fiica ascunsă și una dintre ele este sentimentul de ratare care te însoțește neîncetat. Ți-l creezi de una singură, apoi te ajută și copiii, cu reproșurile lor: dacă nu faci bine, dacă ai fi făcut și aia și ailaltă, dacă nu la școala aia trebuie să meargă, dacă l-ai răsfățat prea mult / puțin, dacă l-ai cicălit prea mult / puțin ș.a.m.d. Nenorocita știe precis la ce te gândești și exact pe asta se bazează:

– Hai să-ți arăt eu cum se face maternitatea! (“Nenorocita. Nenorocita”).

Sentimentului de ratare, de inadecvare în rolul imposibil care cere de la tine tot – tot – tot ce ai mai bun, i se adaugă remușcările filiale, care o ajung din urmă pe biata profesoară. În timp ce se rata ca mamă, se rata și ca fiică. Atunci când nici Leda, nici nenorocita nu erau acolo pentru fetele ei, mama ei (bunica) a făcut ce trebuie făcut. Ea e mama de sacrificiu și… ghici ce… nimeni nu i-a zis nici merci.

Povestea mamei denaturate care oscilează, debusolată, între ardoare și dezgust față de propria ființă și de “adăugirile ei”, este încă o declarație feministă pe care Elena Ferrante o face cititoarelor. “Mamele perfecte nu există! Fă ce trebuie să faci ca să fii autentică, cu orice preț. Nimic nu e mai prețios decât fidelitatea față de sine.”

Ce m-a fascinat și-mi va rămâne mereu în memorie este metafora ființei pe care o adaugi ființei tale (te înmulțești). Nașterea poate fi un gest fundamental egoist – vrei să te replici pe tine în lume, să adaugi în tine încă o viață.

Poate de aceea nu suntem niciodată iertați și nu îi iertăm pe copiii care se rup din noi pentru a trăi fără noi (și viceversa). Relația cu copiii, mai ales relația mamă – fiică e un cuptor care coace noi și noi nemulțumiri, reproșuri, răutăți. (Ei, da, știu că sunt subiectivă – sigur că există și alte tipuri de relații între mame și fiicele lor, dar eu cel mai adesea le-am simțit și observat în preajmă pe cele care ne ard, care ne ustură, care ne fac să ne izbucnim uneori – de ce naiba nu ne putem înțelege omenește?).

Chiar și atunci că recunoșteam la cele două fiice ale mele ceea ce mi se păreau a fi calitățile mele, simțeam că era ceva ce nu funcționa. Aveam impresia că nu știu să le folosească, că partea mea cea mai bună devenea în corpurile lor o altoire greșită, o parodie și mă enervam, mă rușinam .

Care e treaba cu păpușa? (spoiler)

De ce fură respectabila dnă profesoară păpușa preferată a fetiței femeii pe care o admiră pe plajă? Și de ce o înapoiază abia când e prea târziu? Ei bine, dacă filmul ratează (sau refuză) să deslușească misterul, cartea e (puțin) mai explicită.

Păpușa e gravidă – fetița a “însărcinat-o”, a plantat în ea un făt mic și i-a umplut burta cu apă. Va deveni ea însăși mamă, deși momentan e copilul unei fetițe care se joacă de-a mama. Păpușa e pentru orice fetiță primul contact cu “meseria de mamă”, cu “obligațiile contractuale”. E un demo infantil și simplist al viitorului, în care “te pregătești să te predai” noii tale vieți. Cea pe care n-o mai poți controla, decât pentru foarte scurtâ (și dulce) vreme.

Păpușa e simbolul maternității pe care protagonista poveștii o crede încheiată, dar, iată că nu e. Maternitatea trăiește dincolo de obiectul ei, de adăugirea pierdută.. Iar uneori poate trăi și printr-un talisman (așa o și numește) –

e talismanul meu.

Păpușa este dovada că încă e Mama.

Dorul de reproșuri

În fine, cartea asta mi-a adus-o pentru un timp în memorie pe mama (care nu mai e aici) și dragostea ei, pe care o simțeam adeseori copleșitoare, sufocantă, așa de greu de suportat, încât căutam depărtarea, chinuită deopotrivă de remușcări și de nevoia de a-i căuta iubirea, acordul, binecuvântările.

Cartea Elenei Ferrante e ca un schimb de scrisori pe care nu le-am scris niciodată. Unul în care ne mărturisim iubirea, fără patimă și ranchiună, fără să o cerem înapoi. Un moment de grație în care ne mărturisim că am avut momente în care ne-am detestat cu patimă (defectele, neputințele) sau în care nu ne-a păsat, și totuși am continuat să ne iubim chiar și așa, pentru că:

O dată ce ai devenit mamă (și fiică), ești pentru totdeauna o ființă care trăiește deopotrivă înăuntrul propriului trup și în afara lui – în corpul oamenilor pe care i-ai adăugat la tine și care te-au adăugat vieții lor, pe care nu vei putea niciodată să-i lași să plece. Oricât de departe ar fi.

Când obiectul iubirii tale dispare, rămâne dorul absurd. Dorul de orice timp împărtășit, dorul de lupte fără miză și de reproșuri. Și peste toate relele pe care ni le facem, se așterne îndelung răzbitoare, iubirea:

Marta pândea la fereastră, în fiecare zi, întoarcerea mea de la muncă și, imediat cum mă zărea, nu o mai puteai ține pe loc, deschidea ușa, alerga jos, un corpușor moale, avid de mine, alerga astfel că mă temeam să nu cadă, îi făceam semne: încet, nu alerga, avea doar câțiva ani, dar era agilă și sigură; lăsam geanta, îngenuncheam, deschideam brațele larg ca să o primesc și ea se arunca înspre corpul meu ca un proiectil, aproape că mă dobora, o îmbrățișam, mă îmbrățișa.

Mai multe despre Ferrante

FILM “Viața mincinoasă a adulților”, după romanul de Elena Ferrante, va fi în curând pe Netflix

Recenzie Zilele abandonului, Elena Ferrante

RECENZIE Viața mincinoasă a adulților, Elena Ferrante

CORESPONDENȚĂ Elena Ferrante și Elizabeth Strout despre scopul scrisului și “dificultatea de a scrie”