NU CITI Vis febril, de Samanta Schweblin

Despre Vis febril, de Samanta Schweblin, am aflat în timp ce făceam lista lunară de filme inspirate de cărți, pe Netflix. Povestea filmului și implicit a cărții era interesantă – două mame încearcă să-și salveze și protejeze copiii de un dezastru ecologic.

Mi-am zis: Uau! Ce temă de actualitate! M-a convins faptul că, după ce am căutat detalii despre carte, a ieșit la iveală că a fost finalistă Booker Prize. Un motiv în plus s-o citesc. Zis și făcut.

Și premiul pentru incoerență merge la…

Samanta Schweblin care a reușit performanța fantastică de a-și termina cartea fără să deslușească niciunul dintre misterele cu care începe fascinosul (sic) Vis febril.

Ca să nu ziceți că sunt subiectivă, poftiți o mostră:

Problema nu este că nu știm cine sunt aceste personaje, care e scopul lor și care e punctul în care “se nasc viermii”. Asta e normalitatea lecturii. Când începi o carte ești neștiutor despre oamenii și faptele ei. Problema este că până la final ar trebui să știi mai mult și, preferabil, aproape totul, inclusiv cum se termină povestea. Dar n-o să știi. (Apropos de regulile scrisului create de Kurt Vonnegut.)

Vă spun sincer că uneori mă stupefiază alegerile juriilor premiilor literare – cum e și cazul acestui roman. În primul rând, nu știu cum poți numi roman un fragment. În format de buzunar, cu un font uriaș, cartea are o sută de pagini.

Problema principală a acestei proze este că nu are niciun fel, nicio urmă de context. N-are nici început, nici sfârșit. Nu aflăm de nicăieri ce a cauzat evenimentele din carte și nici ce urmează după ele. E ca și cum te-ai uita la un episod dintr-un serial fix în mijlocul lui – e palpitant pe alocuri, dar nu reții nimic.

Ce m-a amuzat e că, pe Netflix, scrie despre dezastrul ecologic, dar în carte nu e niciun detaliu care să susțină ipoteza, nu mai zic să o facă credibilă. Undeva către final unul dintre personajele fără chip și viitor spune despre copiii bolnavi că au murit fiindcă mamele lor – citez – au mâncat, au inspirat sau au atins ceva. De aici până la “dezastru ecologic”, puah, mă scuzați, dar sunt 1000 de kilometri literari. Kilometri în care trebuie măcar să sugerezi cumva acel “dezastru”.

Mai bine te uiți la “Visuri la cheie”

Serios. Eu nu sunt mare uitătoare la TV (că altfel n-aș avea timp să citesc), dar la Visuri la cheie mă uit. Poveștile din emisiune, pe lângă faptul că sunt reale, sunt de o sută de ori mai faine decât scribălelile ciudate ale Samantei Schweblin, care i-au dat pe spate pe jurații Booker Prize.

Acolo, la final, știi clar o treabă. O familie de oameni necăjiți, dar inimoși, are o casă nouă în care va trăi mai bine. Și la fel de important precum noua casă, are speranța unui nou început și încrederea fantastică în viitor pe care ți-o pot da doar generozitatea și încrederea celor care te-au ajutat să ieși din necaz.

În schimb, după ce termini cartea asta, citești ce scrie Coetzee pe coperta din spate și te întrebi de unde până unde știe omul că povestea se petrece în Argentina? Pentru că acolo se bea ceai mate? Păi mate se bea și în Uruguay și în alte țări latino-americane.

În fine, să nu mai pierd timpul, că oricum l-am pierdut cu cartea. Vis febril nu e proastă din cauza scriturii, care are, trebuie să admit, originalitate. Personajul fantomă care dialoghează cu mama muribundă te intrigă. Povestea nespusă intrigă și ea, evident. Există și o viziune bine conturată a maternității în carte, care te înduioșează și emoționează pe alocuri. Din păcate, nesusținute de un schelet narativ solid, convingător. Cartea are intrigă și… atât.

Salutări, răsfoitori!