RECENZIE Copilul tău citește, Oana Moraru

Am aflat despre Copilul tău citește, de Oana Moraru, din postările editurii Univers. Mi-au atras atenția titlul simplu, convingător și numele autoarei, pe care am admirat-o de multe ori în interviuri pentru cumpătare, inteligență și perspectiva actuală, bine documentată și empatică (vizavi de nevoile copiilor) asupra educației. Mare necaz îmi este că oamenii ca ea ajung rareori miniștri sau, dacă ajung, demisionează sub presiunea sistemului îndărătnic. Dar poate că oamenii ca ea nu trebuie să fie miniștri, ci doar să rămână ceea ce sunt – dascăli.

Dar n-o să vorbim despre politică, ci despre copii și despre această carte – Copilul tău citește – pe care am deschis-o și citit-o cu ochii mari și uimire, ca un puști de la țară care vede pentru prima dată pe viu o bibliotecă universitară. Deși am fost un astfel de copil de la sat doar pe jumătate, îmi amintesc cum m-am simțit când am intrat la BCU (Biblioteca Centrală Universitară București). M-au copleșit etajele ticsite cu cărți și cupola uriașă, orbitoare, prin care lumina se revărsa peste noi. Un fel de biserică a cunoașterii, mai luminoasă, cu mai puține icoane și popi mai indulgenți, nu? Cam așa a fost impactul pe care l-a avut cartea Oanei asupra mea, un cititor format fără multă metodică.

Nota post-publicare

Între timp, Oana a publicat o nouă carte pentru părinți și copii – Copilul tău scrie, despre care puteți citi aici.

O carte despre povești care țin de cald și care nu-i cicălesc pe copii

Prima oară când am citit, în copilărie, de una singură, am plâns. Mi se pusese o carte în mâini și primisem comanda să citesc. Nu voiam și nu înțelegeam de ce trebuie să citesc. Însă neștiind să mă împotrivesc, m-am supus. Dar pe măsură ce înaintam în lectură, lacrimile se uscau și povestea începea să înlocuiască realitatea. Eram prinsă de / în poveste, iar ce simțisem și făcusem mai înainte devenea trecut îndepărtat. Mă bucuram de citit și începeam să descopăr lumi noi, ale imaginației, țări neștiute și obiceiuri bizare, Feți Frumoși și Ilene Cosânzene ș.a.m.d. Descopeream refugiul și forța lecturii. Descopeream tot ce nu cunoșteam în lumea mea.

Acum, la maturitate, știu că lectura nu poate fi și nu trebuie să fie obligatorie. Că faptul că m-am îndrăgostit de citit în condiții de obligativitate a fost posibil doar pentru că în anii aceia singurele surse de divertisment erau cărțile, joaca și o oră de desene animate, duminica.

Însăși alăturarea celor două cuvinte – lectură obligatorie – îmi pare un sacrilegiu care disrupe, sabotează rolul lecturii, funcția sa eliberatoare. De aceea, cartea Oanei Moraru este, cred eu, ghidul necesar pentru introducerea timpurie, treptată și inteligentă a cititului în viața copiilor. Instrucțiunile de folosire încep de la doi ani, vârsta la care micul cititor e în plină explorare, dornic să afle, să atingă, să apuce, să miște ceva, să crească.

Pentru copii, jocul și povestea sunt spațiul ideal în care pot exersa emoțional ancorarea sigură și optimistă în lume.

Așa începe primul capitol, cel dedicat funcției de stabilizator emoțional a literaturii – povestea care ține cald pe dedesubt. Autoarea îndeamnă părinții și educatorii să permită copiilor să experimenteze întreaga paletă de emoții, în cadrul de siguranță al poveștii care se termină cu bine. Să evite curentul care ne îndeamnă să scăpăm de poveștile groaznice pentru copii și să mizeze pe echilibru.

Important de știut, înainte de a trece la capitolul următor, că aproape fiecare invitație adresată educatorilor și părinților include referințe la poveștile Olinei Ortiz care sunt incluse în carte, la final, laolaltă cu seturi de jocuri și activități pentru antrenarea lecturii.

Al doilea capitol a atins o altă coardă sensibilă a cititorului și omului care sunt, pentru că vorbește despre Povestea care nu cicălește, despre acea literatură pentru copii care-și ascunde lecțiile și morala în dialoguri, personaje complexe și situații. Te invită să îți controlezi impulsul de a face educație prin cuvinte și atât, pe repede înainte, cu povești și mijloace uzate, improprii experienței de viață a copiilor de azi. Educația, asemeni comunicării (educația e comunicare, totul e comunicare), este un proces ale cărui efecte apar deseori la (foarte) multă vreme după ce comunicarea s-a încheiat. Da, acest capitol este despre a nu forța, a nu cicăli (prin lecturile și povețele potrivite) și despre răbdare.

Povestea care aleargă spre mare este dedicată noilor generații care chestionează fiecare experiență încă din copilărie și nu (poate) face lucruri „pentru că trebuie”, ci pentru că există un sens, o filozofie care susține o anume acțiune. Capitolul patru explică de ce este necesar un plan bine stabilit de lecturi care răspund nevoilor de dezvoltare spirituală ale copiilor, în funcție de vârstă.

Povestea blocată în trafic, capitolul al patrulea, este despre harta mentală a realității și conține semne de circulație prin traficul intens informațional din mintea copilului. Răspunde la câteva dintre cele mai delicate întrebări pe care și le adresează părinții și dascălii:

Cum îi pregătim astăzi pe copii pentru a nu ajunge să facă analize oarbe și anchilozate ale realității? Cum îi ferim de interpretări care deturnează pe drumuri vechi, care duc către nicăieri, deși par liniștitoare? Sau cum îi dotăm, de mici, cu filtre ce pot dirija traficul infernal, ordonând, direcționând, semnalizând, separând direcțiile, încărcăturile de sens și destinație a informației?

---

De la povești la metode pedagogice care creează cititori

În capitolul 5 din Copilul tău citește, trecem de la povești la metode care ne ajută să aflăm Cum ajung copiii să citească fluent și conștient. Aici veți găsi informații importante despre ritmul și etapele de dezvoltare ale limbajului și ale gândirii, însoțite de jocuri și activități, ordonate pe vârste, prin care se stimulează dezvoltarea acestor funcții.

M-a încântat că Oana Moraru a inclus în carte un întreg capitol dedicat copiilor cu dificultăți de vorbire (șase) și metodelor prin care-i puteți ajuta să-și depășească poticnelile de cititor începător. Doamne, ce bine ne-ar fi prins cartea asta, mie și fiului meu, când era prin clasa a treia. În loc să repet ca o moară stricată, cicălitoare, de la capăt, de la capăt, ce timp valoros am fi petrecut împreună cu aceste joculețe simpatice care produc același efect, dar și un altul, mult mai important și decisiv pentru viitor – o relație bazată pe încredere, sprijin și prietenie cu copilul, ci nu una în care adultul este cu o treaptă mai sus. În mod paradoxal, suntem cu o treaptă mai sus decât copiii noștri doar atunci când ne coborâm la nivelul lor.

Nu prea există părinte care să nu se topească de bucurie când își vede copilul aplecat peste paginile unei cărți. Cum apare lectura de plăcere la copii? aflăm din capitolul următor, care ne prezintă alte tehnici importante, atenție!, de folosit după achiziția cititului fluent s-a finalizat. Respectiv după ce copilul are capacitatea de a transforma mental ceea ce a citit într-un film.

Următoarele secțiuni ale ghidului pentru creșterea micilor iubitori de lectură continuă cu metode care formează cititori inteligenți și critici, cu planuri săptămânale de antrenare a capacității de lectură adaptate pe vârste, idei de scenarii de lecții. Deși acestea sunt de folos mai mult educatorilor și învățătorilor, includ exerciții care pot fi folosite și de părinți.

Capitolele pentru adulți se încheie cu observații despre corelația dintre citit și succesul școlar, adevăratele cicluri de evoluție a copiilor în școală și indicatorii de succes, dar și cu indicații specifice despre ce pot face părinții acasă, atunci când sistemul de educație eșuează în a le oferi copiilor cadrul necesar pentru dezvoltarea abilității de a citi, de a interpreta cele citite, de a gândi critic.

Copilul tău citește este o carte de cumpărat și folosit înaintea oricărei alte cărțulii care scoate sunete și din care țâșnesc personaje de basm și castele ademenitoare, pentru că explică limpede și pe înțelesul oricui de ce cititul și preocuparea pentru cultivarea lecturii trebuie să înceapă cu mult înainte ca fiul, fiica sau elevii tăi pot citi. Cititul începe în fapt cu capacitatea lor de a crea sunete inteligibile, de a imita sunetele simple pe care le aud și din acel moment înainte începe un lung drum către plăcerea de a citi în care cartea Oanei va fi un foarte bun tovarăș.

Mi-a plăcut că, în primă fază, autoarea deschide discuția despre lectură cu temele mari despre care ne vorbește literatura, indiferent de destinatarul ei – emoțiile (ce bine că în sfârșit au și copiii emoții! mai țineți minte cum ne ziceau ai noștri – dar ce probleme ai tu, ce-ți lipsește?), povestea ca vector de etică, sensul existenței și dezvoltarea capacității de a folosi cititul pentru a naviga în informațiile, nu de puține ori contradictorii, despre lume și viață.

Cea mai mare parte din carte este metodică și cred că e partea cea mai valoroasă din volum, mai ales pentru părinți, care nu vor găsi astfel de informații în tutoriale generice de parenting sau pe blogurile pentru mămici. Sper și presupun că majoritatea educatorilor cunosc tehnicile de dezvoltare și stimulare a limbajului și gândirii – am recunoscut unele exerciții pe care le făceam la școală și îmi plăceau. În ce îi privește pe părinți, nu au nevoie decât de răbdare 🙂 – iar asta vine, atunci când conștientizezi că fiecare ceas petrecut cu copilul prea mic să citească, jucându-vă împreună naiv, dar metodic, înseamnă ore în șir de muncă, efort și conflicte salvate din viitorul în care lectura va fi plăcere și nu o obligație pentru școală.

P.S. Mic spoiler, în caz că vă întrebați. Nu. Copiii nu trebuie să aibă acces la ecrane mai devreme de 7 ani. Gândiți-vă puțin, dacă primesc filme de la 3-4 anișori… cum să se mai uite cu interes la imagini imobile și cuvinte? E ca și cum, în alimentație, ați trece de la lapte matern la escalop cu ciuperci.

Ultima parte din carte – de desenat, de scris și decupat

Când se încheie partea dedicată pedagogiei lecturii, Copilul tău citește trece din mâinile părintelui în cele ale cititorului-ce-va-să-fie. De aici încolo se află poveștile Olinei Ortiz, despre care aminteam mai devreme și activitățile practice care-i ajută pe copii să coreleze povestea cu imaginile, să-și chestioneze imaginea de sine și emoțiile, să interpreteze poveștile citite, să recreeze narațiunea din imagini, să se joace pe roluri / să dramatizeze ș.a.m.d.

Și acest lucru face cred, cartea Oanei, un aliat… mai bine zis un liant între părinte / educator și copil. Este o carte în care fiecare va găsi multe lucruri de folos, părți cu care va interacționa intens și direct (mai ales copiii care găsesc o pasiune inexplicabilă de a ciopărți filele cu foarfeca), ceva care-i le va duce satisfacții și bucurii, dar mai ales un obiect pe care îl împărtășesc, care îi aduce împreună, îi apropie.

Asta fac cărțile și lectura, nu? Ne unesc în jurul a tot ceea ce ne sperie, ne provoacă și / sau ne aduce bucurie și admirație.