RECENZIE Cartea poștală, Anne Berest

Holocaust, identitate, suspans

Cartea poștală de Anne Berest are un mesaj limpede, de necontestat – Holocaustul nu a fost un eveniment, Holocaustul a fost o epocă. Nu am înțeles pe deplin acest lucru, decât citind această carte. Anne Berest a luat imaginea iconică a Holocaustului – eveniment (războiul – deportările – lagărele – moartea) și a așezat-o în contextul larg, geografic și temporal în care s-a petrecut, într-un secol de suferință. Și – pentru a face povestea mai ușor de înțeles și de apropiat pentru oricine – în contextul universal al familiei.

Deși, datorită misterioasei cărți poștale care dă titlul și intriga, precum și tehnicilor narative, cartea poate lăsa uneori impresia unui roman de suspans, evenimentele descrise aparțin istoriei și realității. Cartea este o anchetă, în sensul propriu, pe care scriitoarea o face în trecutul strămoșilor săi pentru a-și descoperi originile și identitatea.

Pentru felul în care a transformat istoria unei familii în literatură cartea Annei Berest fost premiată cu Premiul Renaudot al Liceenilor 2021, Premiul Goncourt alegerea Statelor Unite 2022, Marele Premiu al Cititorilor Elle 2022.

Făptașul este mereu cel mai puțin suspect

Acest subtitlu trebuia să vă facă curioși (v-a făcut?). Nici prin gând nu i-ar fi trecut Annei Berest, atunci când a început să investigheze istoria rudelor sale (angajând și un detectiv și un criminolog), cine ar fi putut trimite cartea poștală pe care părinții ei o primiseră în 2003. Vederea înfățișează Opera Garnier din Paris, iar pe verso nu are vreun mesaj către destinatari, ci doar bunicilor, mătușii și unchiului mamei sale, uciși la Auschwitz, în 1942: Ephraïm, Emma, Noémie și Jacques.

De aici încep căutările, de la o bucată de hârtie care refuză să-și clarifice intențiile. Aș putea să scriu același lucru și despre carte, referindu-mă la tonul abordat de autoare – distant, o mărturie mai degrabă detașată de faptele petrecute și de protagoniști, aparent neinteresată să ofere un sens. Acest ton – nevindicativ, lipsit de patetism și exagerări – mi-a apropiat cartea și în mod paradoxal este motivul pentru care-a fost criticată. O altă scriitoare franceză scrie că Berest s-ar fi înstrăinat excesiv de proza ei și de misiunea de dincolo de ea, folosind mai degrabă tragedia și eșuând să capete o înțelegere completă. Că ar fi lipsită de empatie, fățarnică, nedornică să-și recupereze identitatea. Mie mi-a lăsat sentimentul că-mi vorbește despre Holocaust nu ca să fiu șocată și înlăcrimată încă o dată, ci ca să înțeleg că

• povestea desființării evreilor nu a început în preajma războiului, ci cu mult înaintea lui și continuă (știm că traumele se moștenesc, la fel ca pământul, ochii negri și cămășile cu altiță)
• suferințele evreilor au început deci, cu mult înaintea războiului și continuă azi prin prejudecățile și judecățile smintite (lăsate și ele moștenire smintiților)
• cea mai mare pierdere a evreilor, deopotrivă cu cea a neprețuitelor vieți, este rezultatul perfid al oprimării, durerilor, dezumanizării, crimelor, umilințelor etc – teama că propria identitate va fi pierzania ta

După ce am văzut Mai este oare acesta un om (adaptarea cărții lui Primo Levi, supraviețuitor), după ce am citit reportajul Kaput, a lui Curzio Malaparte care, de asemenea, vorbește despre dezastrul făcut de Holocaust nu doar în viețile, ci în mințile oamenilor (războiul absurd, ura pe care a sădit-o în cei părtași la el), Alegerea de Edith Eva Eger și Totul este iluminat, de Jonathan Safran Foer – o altă carte care dezbate mai degrabă efectele decât evenimentele, am avut naivitatea să cred că am înțeles.

Știu că nu știu nimic.

socrate

A fost o dată o fugă. Nesfârșită.

Cartea poștală începe în Rusia anului 1919, când familia Rabinovich se formează, prin mijlocirea unei pețitoare (shadhan) din Efraim și Emma. Efraim e un revoluționar socialist care refuză să trăiască în spiritul legii evreiești. La puțină vreme după căsătorie, el va sărbători totuși, la insistențele părinților și fără să fie conștient de ocazie, ultimul Paște tradițional (Pesah) împreună cu întreaga sa familie, în țara în care s-a născut. Tatăl său îi avertizează că vin vremuri negre pentru evrei și că cea mai sigură alegere e emigrarea – vrea să le cumpere bilete de vapor către America sau Palestina. Îl iau în derâdere, pentru că așa sunt tinerii, increduli față de cei mai trăiți ca ei.

Simpatiile politice îl pun pe Efraim pe-o listă neagră mai devreme decât bănuia tatăl. Scapă însă de bolșevicii veniți să-l aresteze, ascuns într-un perete fals de dulap, pregătit dinainte în expectativa linșajului și datorită Emmei, care o poartă în pântece pe Miriam, prima lor fiică:

Femeia deschide ușa și își scoate burta în afară, sub nasul milițienilor.
– Uitați-vă și voi cum m-a lăsat… în starea asta!
Agenții intră în apartament. Emma observă că șapca lui Efraim a rămas pe fotoliul mare din salon. Se preface că-i vine rău. Simte șapca strivindu-se sub greutatea ei. Inima îi bate frenetic.

– Bunica ta Miriam era doar un fetus, dar tocmai aflase ce înseamnă să-ți pătrundă frica până-n rărunchi. Organele Emmei se strânseseră în jurul ei.

La finalul percheziției, tânara femeie rămâne imperturbabilă:
– Nu vă mai conduc, altfel mi-e teamă c-o să mi se rupă apa! se adresează ea soldaților, foarte palidă. Și-o să trebuiască să mă ajutați să nasc.

Așa începe frica. Înainte să vii pe lume. Înainte să poți să vorbești. Înainte să poți să te aperi. Și tot așa începe fuga de cine ești, chiar înainte de a ști cine ești. Cu o neliniște indicibilă care pare să fi sălășluit în tine dintotdeauna. Ea a apărut înainte ca tu să fii (Miriam), înainte să ai un popor (evreu), înainte ca poporul tău să fie condamnat la anihilare. Frica și fuga vor rămâne cu tine, te vor însoți oriunde vei pleca, vor deveni una cu tine și mai mult. Vor dăinui dincolo de ființa și de viața ta.

În arborele (genealogic) există spații traumatizante, nedigerate care încearcă la nesfârșit să se elibereze. De la ele pornesc săgeți spre generațiile viitoare. Ceea ce a rămas nerezolvat va trebui repetat și îndeplinit de altcineva, o țintă situată la una sau mai multe generații distanță.

Miriam se naște “într-o valiză”, în timp ce Efraim și Emma vând tot ce aveau și fug de regimul bolșevic la Riga, în Letonia. Restul familiei lui Efraim se fărâmițează între Praga, Paris (ceilalți frații) și Haifa (părinții). Tinerii părinți trăiesc o vreme departe de cei dragi, dar cu nădejdea unui nou acasă. Sora lui Miriam, Noemie se naște la Riga în 1923, în timp ce tatăl lor, inginerul, se zbate să finanțeze un laborator experimental în care să construiască o nouă tehnologie. În anul următor afacerea cu caviar dă faliment, iar persecuțiile împotriva evreilor încep în multe țări europene. Familia Rabinovich ia din nou drumul pribegiei, prin Letonia, Lituania, Polonia și Ungaria, până la portul Constanța. Aici se îmbarcă pe pachebotul Dacia, spre Palestina, unde vor sta puțin timp, fiindcă Efraim face eforturi să se mute la Paris, acolo speră că-și va construi până la urmă laboratorul. Franța este ultimul loc în care vor trăi liberi.

Simți puțin ritmul și atmosfera din Cartea Poștală? Această “introducere” prelungită în viețile numelor de pe cartea poștală este esențială pentru a înțelege amplitudinea faptelor petrecute și pe cea a repercusiunilor.

Cel mai adesea ratăm înțelegerea că istoria ne invadează viața privată. Nu ne dăm seama sau refuzăm să admitem că schimbarea societății (poate totuși temporară?) ne va modifica propriile destine. Chiar și atunci când dovezile că ceva rău e pe cale să se petreacă devin covârșitoare, oamenii își duc viețile din inerție, cu o seninătate absurdă și cu speranța că ceva mai mare și mai puternic decât ei va îndepărta norii negri și totul va fi iarăși bine.

Orarul este în fiecare zi la fel, la 7 cafeaua, de la 8 la 11 curățenie și organizare, la 11:30 masa, de la 14 la 17:30 alte treburi de curățenie și organizare, la 18 masa și la 22:30 stingerea. Li se cerea prizonierilor să fie răbdători și cooperanți. Li se promiteau condiții mai bune de trai, când vor fi transferați în străinătate, la locurile de muncă. Aici nu e decât un lagăr de tranzit, în care fiecare trebuie să se obișnuiască cu responsabilitățile și cu supunerea. Li se cere apoi să se pună în mișcare spre barăci. Jacques și Noémie descoperă lagărul Pitiviers.

Cartea poștală pune față în față Răul abia întrezărit, care se petrece perfid, cu încetinitorul, se rostogolește pe nesimțite prin toată Europa colectând în mijlocul lui neputințe, frică, ură, Răul care se face din ce în ce mai mare și imposibil de oprit cu Inocența absurdă a condamnaților.

Răul care se întâmplă lent, cvasi – insesizabil devine zi după zi, normalul. Nu simți că ești deposedat de drepturi, de viața ta, dacă nu-ți sunt luate toate deodată dintr-o dată. Accepți resemnat o bizarerie, o nedreptate, apoi încă una și încă una și, nici nu știi când începi să crezi că “asta e…”. Așa apare Incapacitatea de a recunoaște și condamna Răul, de a-l înfrunta. Apare Inocența cu care oamenii și-au văzut liniștiți de ce rămăsese din viețile lor, în ciuda evidențelor și avertismentelor, până chiar în chiar ziua deportării sau a morții, nădăjduind că ceea ce li se întâmplă nu este fatal. Nu poate fi real.

Unde se duc “acasă” cei fără țară?

Câteva metode ale Annei Berest fac din cartea ei o poveste a Holocaustului cum nu s -a scris în beletristică. Mai întâi este amplitudinea despre care am scris, perspectiva unei epoci a fărâmițării (*am vrut să scriu fărâmițării identității evreiești, dar fărâmițarea – înrăirea, șubrezirea și deriva morală au cuprins toată Europa). Scriitoarea urmărește repercusiunile traumei dincolo de finalul ei aparent. Și astfel ajung la un punct de vedere esențial și la perioada istorică pe care ficțiunile despre Auschwitz o explorează marginal.

Ce s-a întâmplat – după terminarea războiului – cu cei care au supraviețuit lagărelor? Încotro au apucat după ce au fost eliberați? Casele lor fuseseră demolate sau ocupate de alții, puși în locul lor, locurile lor de muncă erau demult pierdute, date și ele altora, iar familiile pierite, uneori până la unul, sau înstrăinate, imposibil de găsit. Cum au fost viețile supraviețuitorilor Holocaustului după ce au scăpat? Pentru că nu au scăpat. Din așa ceva nu prea mai poți scăpa (cu mintea). Suferințele, nedreptatea, prigoana nu s-au terminat în 1945 – nici în Europa, nici în inimile celor întorși… Unde s-au întors, deci?

A doua tehnică care scoate Cartea poștală din tiparul deja consacrat al literaturii despre Holocaust este introducerea treptată, bine dozată, a limbii, sărbătorilor și obiceiurilor evreiești, deopotrivă cu termenii și semnificațiile religioase. O dată cu scriitoarea, care-și descoperă treptat identitatea evreiască, cititorul capătă câteva repere esențiale despre iudaism. E un lucru mai important decât pare. În lipsa unor astfel de repere, a trăsăturilor unice care fac un popor, e imposibil să ne apropiem, să ne pese, să suferim și să ne bucurăm alături de personaje.

Pe drum, Efraim îi povestește soției lui că Pesah e sărbătoarea lui preferată. Copil fiind, era fascinat de misterul ei, de rădăcinile amare, apa sărată și merele cu nuci, de scorțișoara și mierea, așezate pe un platou mijlocul mesei. Îi plăcea când tatăl lui povestea cum dulceața merelor trebuie să le amintească evreilor să nu aibă încredere în confort.

Documentarea serioasă făcută de autoare, cu ajutorul mamei sale, fiica lui Miriam, care a păstrat și strâns, de-a lungul anilor, o voluminoasă arhivă familială, include fapte, situații și personaje inedite pe care e improbabil să le fi întâlnit. Cum e faptul că scriitorul Samuel Beckett a fost parte dintr-o rețea de spionaj a rezistenței Franceze. Sau povestea falsei metode de identificare a copiilor.

Noemie e însărcinată să coasă numele, prenumele și vârsta copiilor pe niște mici șnururi albe.

– Pentru a înlesni transferul, li se spune mamelor care vor pleca. Ca să vă puteți regăsi copiii, când vi se vor alătura.

Dar copiii nu înțeleg nimic. De-abia puse șnururile, ei și le smulg ori și le schimbă între ei câteva minute mai târziu.[…]

Copiii nu răspund, când sunt strigați pe nume. Sunt prea mici. Jandarmii se enervează. Un băiat se apropie și întreabă dacă se poate juca cu fluierul domnului. Bărbatul nu știe ce să răspundă, se întoarce spre superiorul său.

Însuși obiectul care devine intriga volumului, Cartea Poștală, spune o poveste imprevizibilă și înduioșătoare despre pierdere și regăsire.

Acum câteva luni am căutat, din curiozitate, pe site-ul unei librării online, cărți despre Auschwitz. Erau în jur de două – trei sute de titluri în engleză, majoritatea cărți istorice, și vreo optzeci în română. E foarte bine că subiectul a devenit popular, între autori și publicul lor. Ar fi minunat ca, din aceste istorii adesea romanțate, cititorii să se aleagă cu o mai bună cunoaștere a faptelor petrecute și cu o minte mai empatică, ci nu doar cu amăgirea că, între coperți, Binele va învinge mereu. Dintre zecile de ficțiuni despre Holocaust care circulă acum, puține sunt cele care merită citite, care fac mai mult decât să răspundă dorinței cititorului de a găsi un sfârșit fericit. Dintre cele puține, și mai puține declamă Auschwitz în titlu. Cartea poștală e una dintre ele.

Ce mai găsești pe Răsfoiala despre Holocaust

Cărți despre Holocaust

Alegerea, dr. Edith Eva Eger (memorii)

Eliberare, Imogen Kealy (ficțiune istorică)