rasfoiala.com

Franţa are mereu câte un zeu literar neîncoronat al prezentului. După ce Annie Ernaux şi-a răzbunat “rasa” câştigând Nobelul literar, este rândul lui Emmanuel Carrère să ne aprindă mintea şi spiritul cu literatura sa intensă, profundă, emoţionantă. Carrère se ia la trântă cu Istoria, resuscitează neobosit Memoria, documentează obsesiv Familia, căutând febril să fixeze cumva chipul nestatornic, ars de lumini şi întunecat de umbre al Mamei; şi, de fapt, propriul său chip, propria identitate fluidă.

Asta este Colhoz, (Prix Médicis, 2025), un nou volum de excepție din colecția „Fiction Connection” coordonată de Magdalena Mărculescu la Editura Trei: o monumentală strădanie de recuperare a memoriei, o frescă a societăţii în epoci diferite, un portret impresionant al mamei şi al familiei, un autoportret neterminat al scriitorului-mărturisitor.

Flamboaiant, erudit, documentat până în ultima virgulă, Carrère seduce prin vigoare intelectuală în acest volum pe care l-aş clasa drept (auto)biografie – ştiută fiind obsesia autorului pentru adevăr, dacă nu aş fi încredinţat că ficţiunea ia în stăpânire amintirile şi le preface în poveşti, mai ales atunci când adevărul suportă pluralul. Pentru cititorii de “cursă lungă”, lupta lui Emmanuel Carrère cu memoria în Colhoz este la aceeaşi anvergură cu lupta dintre bine şi rău al lui Jaume Cabrè în Confiteor.

Hélène Carrère d’Encausse – chipul nestatornic al mamei

Fibra întregii cărţi o reprezintă biografia impresionantă a  mamei autorului şi relaţiile complicate dintre mamă şi fiu şi din interiorul familiei. Descendența georgiană şi influența rusă, condiția imigrantei, anii întunecați ai războiului, studiile, dragostea, căsnicia ajunsă în derivă, maternitatea, cariera strălucită  de cercetătoare a istoriei sovietice (sau, conform gurilor rele, cercetătoare sovietică a istoriei) – toate aceste elemente zugrăvesc figura matriarhală a lui Hélène Carrère d’Encausse.
Figură dominantă în căsnicie, zeitate încarnată a familiei,  mama scriitorului este şi o prezență ilustră la vârful intelectualității franceze. Atât de ilustră – este aleasă secretară permanentă a Academiei – încât la catafalcul ei se înclină însuşi preşedintele republicii:

„În ultimele luni de viață, mama noastră grăbise ritmul pentru a duce la bun sfârșit cea de-a noua ediție a Dicționarului Academiei. Pe 6 iulie, cu exact o lună înaintea morții, prezidase ședința în care fusese definit ultimul cuvânt din limba franceză: Zygomatique. «După Zygomatique, conchide Macron, se poate muri în pace. Și acum, dumneavoastră, fetiță a stepelor și mamă a Cupolei, apatridă și matriarhă, orfană și țarină, Franța îndoliată vă prezintă pentru o ultimă oară omagiile sale. Trăiască Republica! Trăiască Franța!»”

Dincolo de acest necrolog emfatic al unei personalități încununate de succes şi recunoaştere din debutul cărții, fiul obsedat de adevăr ridică şovăielnic cortina intimității familiale pentru a dezvălui câte ceva din dramele tăcute în care a crescut şi s-a format, indecis între trăsăturile eroice şi cele de antieroină ale mamei, cu tot ce au provocat ele în familie:

„Mama nu a dispărut și totuși, într-un sens, da. S-a petrecut o metamorfoză. Tânăra entuziastă și veselă în jurul căreia surorile mele și cu mine alcătuiam un colhoz a fost înlocuită. Figura mămicii, al cărei mic Helenou credeam că o să rămân pentru totdeauna, a devenit dură, deopotrivă înspăimântată și înspăimântătoare. Ochii ei miopi păreau că nu mai văd nimic și că văd totul. Nu se mai uita, scruta. O altă femeie locuia în privirea ei. Renunțase la dragoste pentru ca tata să nu se omoare, dar, obligând-o la asta, tata a pierdut pe veci dragostea ei. În restul de cincizeci de ani care le mai rămânea de trăit împreună, nu am mai surprins între ei nici măcar un gest, nici măcar o vorbă care să exprime tandrețe. Iar tata, exilat în cămăruța lui din fundul culoarului, s-a transformat într-o fantomă. Se ducea la birou, se întorcea de la birou. Ne fotografia suflând în lumânările noastre aniversare și păstra acele lumânări, datate cu grijă, într-un sertar al secreterului uriaș pe care îl moștenise de la mama lui, dar nu mai avea dreptul de a-și spune părerea. Dacă spunea ceva era ca și cum nimeni nu l-ar fi auzit.”

Dare de seamă

Emmanuel Carrère scrie cu emoție, dragoste sfâșiată şi vindicativă   despre mama şi strămoşii ei din stepă, dar e în egală măsură fiul tatălui său, cel care construieşte arbori genealogici, documentează şi îndosariază istoriile de familie, energizat de o misiune autoimpusă, aceea de a povesti, a memora, a manufactura o moştenire colectivă fără de care identitatea s-ar dilua iremediabil. De la tatăl său, documentaristul prin excelență şi directorul unei mundane companii de asigurări Louis Carrère d’Encausse, pare să-şi fi primit Emmanuel vocația:

„Despre ceea ce am cunoscut pe mica noastră parcelă de pământ și nicăieri altundeva, în mica noastră fâșie de timp și niciodată altcândva, în mica ființă în care ni s-a dat să locuim și în nicio altă parte, chiar dacă lumea s-ar duce de râpă, și este mai mult decât evident că de râpă se va duce, rămâne meseria oamenilor ca mine să dea seama. Și-atunci, fiindcă ei au murit și câtă vreme eu sunt în viață, o fac.”

PROMOȚIILE ZILEI
	LIB20CITESC Cupon de reducere
	Biblioteca de vară – 75%
	Campionatul reducerilor -40%
	TOP 10 Bookfest – Reduceri până la 30%
	-65% la titluri bestseller
	Raftul FITS
	Flash sale

Să facem colhoz

Cartea ne delectează cu pasaje pline de căldură, nostalgie, dar şi umor anecdotic despre georgieni şi destinul lor în umbra marelui urs sovietic, despre diaspora lor colorată şi veşnic neliniştită, despre saga vechii familii Zurabişvili care a dat o ambasadoare temporară a Franței la Tbilisi, o preşedintă efemeră a Georgiei ce părea trezită întru democrație şi o secretară perpetuă a Academiei Franceze.

Imaginarul țarist (cu figurile sale emblematice precum Ecaterina cea Mare şi năstruşnicul său prinț-consort Potemkin) , georgian (cu extremele sale, de la poetul național Niko Nikoladze, la tiranul Stalin) şi sovietic (cu vodca, gulagul şi Armata Roşie eliberatoare) îmbogățesc cotidianul burghez parizian, dar simbolurile lucrurilor se răstoarnă, se edulcorează. Bunăoară, colhozul, adevărată instituție de oprimare în masă a societății agrare sovietice devine, la Paris, în sânul cald al familiei micului Emmanuel, un semn al convivialității intime:

„Fapt e că surorile mele și cu mine dormeam mai des cu mama, în patul conjugal, decât tata. El călătorea frecvent și, imediat ce pleca, profitam. Regula, la origine, era că aveam dreptul să dormim cu mami când eram bolnavi, dar o făceam și fără pretextul bolii și asta toți odată. Marina, fiind cea mai mică, se băga în patul părinților. Nathalie și cu mine ne trăgeam plăpumile sau pur și simplu pernele în jurul patului. Mama dăduse un nume acestui ritual din dormitor: a face colhoz. Adoram să facem colhoz. Nu mai știu până când am făcut-o — aș zice că mult după ce am încetat să credem în Moș Crăciun.”

A treia Romă, al patrulea Reich

Carrère vorbeşte despre filme, lecturi, istorie familială, prefaceri sociale, culisele intelectualității franceze etc. Dar unul dintre versanții cei mai abrupți ai acestui munte de literatură, indisolubil legat de moştenirea strămoşilor săi, îl reprezintă radiografia lumii ruse, a sateliților, expulzaților şi nostalgicilor săi.
Nu ai cum să nu iubeşti limba, cultura şi lumea rusă, sugerează autorul, când provii dintr-o asemenea familie, când rădăcinile tale se găsesc încă la poalele Caucazului, când mama ta a pătruns repetat în măruntaiele Kremlinului, la întâlniri de taină cu alcoolizatul Elțîn şi mai apoi cu cripticul Putin, ca apoi să afişeze autoritatea unui autentic oracol în prime time la televiziunile franceze. Când copilăria ți s-a împărțit între iubitori de Tolstoi şi adoratori de Dostoievski, în muzica inconfundabilă a celor mai virtuoşi compozitori şi pianişti de pe planetă care sunt, se înțelege, ruşi.

După cum nu poți fi altfel decât şocat, îngrozit, dezgustat, dezrădăcinat când eşti martorul, pe viu, al „operațiunii militare speciale” (a se citi „invazie pe scară largă” sau „război de agresiune”) din Ucraina.

„Sunt fiul mamei mele, mă simțeam rus ca ea și câtuși de puțin georgian, dar a ajuns atât de îngrozitor să fii rus în ziua de azi, încât îmi doresc să-mi găsesc alte rădăcini.”

Războiul de agresiune al Rusiei îl găseşte pe Carrère blocat pe aeroportul din Moscova, după o călătorie de lucru (turna un film) căutând să se repatrieze din sânul leviatanului, din coşmarul pe care se chinuieşte îndelung să-l raționalizeze. Îl regăsim în periferiile Mariupolului ras de pe fața pământului, căutând nostalgic mormântul lui Potemkin din catedrala arsă a oraşului martir, încercând să documenteze, să înțeleagă absurdul, teroarea, violența care e singurul combustibil al unui imperiu putrezit, pestilențial. Ceea ce urmează este o critică vitriolantă a regimului putinist, a politicii dezbinării hibride, a bombardamentului total ca unic argument cultural, a acelei Rusii fals mesianice, îndelung şi aproape mistic profețite cu mult înainte de Putin:

„《Motivația operațiunii militare speciale》, spune ministrul Afacerilor Externe, Serghei Lavrov, 《se găsește în mulțumirea de sine a țărilor occidentale de la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial încoace》.

《Voi duceți o viață frumoasă, noi trăim în căcat》: asta mi se spusese la Kotelnici. Numai că, la Kotelnici, la începutul acestui veac, oamenilor le era totuși rușine că trăiau în căcat. Putin le redă mândria celor care trăiesc în căcat. Viața în căcat e semnul să sunt aleși. Ei sunt sarea pământului. Și înfricoșează din nou pederaștii, transsexualii, pe toți acești devianți a căror „mulțumire de sine” jignește Rusia.

E bine să faci parte din această mulțime care înfricoșează, e bine să îi urăști pe cei care nu fac parte din ea. Acestora le este distrusă viața pe rețelele sociale, sunt vânați, li se desenează litera Z pe uși. Litera Z, la origine un marcaj militar, a devenit simbolul susținerii operațiunii speciale, a soldaților, a președintelui. Poate fi văzută peste tot. E trasată pe blindate, pe ziduri, pe statuile lui Lenin, pe ușile saloanelor de coafură. E tatuată pe frunte, capetele sunt rase pentru a fi astfel marcate. Copiii de școală se strâng pentru a alcătui Z-uri imense, care se văd din cer și sunt arătate la televizor. Z este svastica putinismului.

Între Z și non-Z, diviziunea e peste tot: la muncă, în familie. Soțul nu mai vorbește cu soția, fratele cu sora. Lumea și-a făcut iluzii crezând că putinismul e pur și simplu un regim mafiot, pus în mișcare de un lucru în definitiv liniștitor: cupiditatea. E vorba de cu totul altceva. Și anume de a crea și a expune în fața lumii un om nou, un adevărat rus dominat de resentiment, violență, ignoranță crasă și mândria ticăloasă de a fi înțeles că viața înseamnă războiul tuturor împotriva tuturor. De pe blogul unui istoric rus în exil: 《Rusia voia să fie A Treia Romă și a devenit Al Patrulea Reich》.”

Ceci n’est pas une pipe

Colhoz e volum memorialistic, istorie etnică, studiu sociologic, tratat de geopolitică. Toate acestea, şi totuşi nimic din ele. Autorul încearcă, dincolo de toate, să proiecteze arhitectura unei identități fluide, multiple, un autoportret al europeanului contemporan. Cu toții ne putem revendica din geografiile mereu schimbătoare ale bătrânului continent, din conflictele sale viscerale, din ideologiile care ne răvăşesc secol după secol, erodându-ne şi reconstruindu-ne familiile, conştiințele, ființa. Ne naştem, sugerează Carrère, creştem şi sălăşluim, ne transformăm în umbra mamelor, taților, strămoşilor, tătucilor, eroilor, salvatorilor, poeților şi povestitorilor din al căror sânge şi gânduri se adapă acest fluviu, Istoria. Să facem colhoz, măcar ca să nu fim singuri.

Dă-i înainte cu Răsfoiala

BOOKFEST 2026 TOP bestselleruri la marile edituri

Recenzie Confiteor, Jaume Cabré MARATON LITERAR

ȘTIRI Romanul “Tăcerea vine prima”, de Ioana Maria Stăncescu, bestseller la Madrid, la târgul de carte din capitala Spaniei