RECENZIE Lumea fără noi, de Alan Weisman

New York Times Book Review numeşte cartea lui Alan Weisman Lumea după noi „un thriller ecologic fascinant”. Aşa şi este: rareori mi s-a întâmplat să deschid o carte de non ficțiune și să n-o mai pot lăsa din mână.

Lumea după noi pleacă de la un exercițiul clasic de imaginație ce ar fi dacă. Cum ar fi lumea fără oameni? O călătorie prin ere geologice, prin colțurile uitate ale planetei, împreună cu cercetători renumiţi ne ajută să înțelegem un adevăr dulce-amar. Natura, în mijlocul căreia ne-am găsit casa, va supraviețui oricărei extincţii. Noi însă, copiii rebeli ai atomilor, polimerilor și capitalismului, numărăm minutele rămase până la miezul nopții eterne.

Alan Weisman ne poartă în periplul său prin toată lumea, în locuri stranii unde întâlnim personaje pitorești și povești incredibile. Răsfoind, aflăm că…

…Pădurea Białowieża Puszcza are frasini și tei de 45 de metri înălţime cum nu mai există nicăieri în Europa. Și stejari de cinci secole cu o scoarţă în crăpăturile căreia ciocănitoarea poate ascunde conuri de molid.

Pădurile primordiale rămase în zonele temperate precum zonele virgine tot mai puține din Carpaţii noștri ori de la graniţa poloneză mențin un ecosistem de zeci de specii care viețuiesc împreună atâta vreme cât le lasă… omul. Chiar dacă am planta acum jumătate din teritoriul țării și am aștepta un secol, abia am începe să vedem biodiversitatea unei păduri străbune.

Aceeași stranie omniprezenţă a naturii o întâlnim la graniţa dintre Coreea de Nord și Coreea de Sud, într-o zonă demilitarizată încremenită în timp, în care au renăscut cele mai rare păsări ale Asiei. La o oră de Seul, natura a creat o centură verde, ca un rai al viețuitoarelor între două triburi umane care nu s-au împăcat nici după 70 de ani.

Iar acolo unde omul și-a făcut simțită trecerea mai abitir, fantomele pe care le-a lăsat în urmă se topesc încet în peisaj: orașul nuclear Pripeat din Ucraina sau stațiunea Varosha din Ciprul devastat de război oferă imagini ale lumii după oameni. Cu hoteluri în care tacâmurile încă stau așezate pe mese sau cărucioare de copii abandonate în fața casei.

În Manhattan oamenii au acoperit cu asfalt 14 pâraie ca să construiască cea mai mare insulă de zgârie-nori din lume. Astăzi, pompele din metroul new-yorkez lucrează non-stop să evacueze apa din cursurile de apă care se infiltrează neîncetat. Dacă se opresc două ore, metroul se inundă. Dacă se opresc două zile, bulevardele din întregul oraș redevin cursuri de apă.

În Golful Mexic, curenţii concentrici au produs o uriașă insulă de deșeuri din plastic, mai mare decât statul Texas. Plasticul nu dispare, nu se degradează: sub acțiunea razelor ultraviolete combinată cu apa sărată, plasticul se fragmentează în bucăţele de ordinul micronilor, pe care le înghit toate animăluţele marine. Din fiecare mână de nisip de pe plajele lumii, 20% reprezintă plastic pe care omenirea l-a fabricat și l-a aruncat în ultimii 50 de ani. Polimerii par să existe veşnic…

Și astfel, Weisman construiește un caleidoscop de realități de care nu suntem conștienți sau pe care le negăm. De la jungla care a înghițit Imperiul Maya până în atolii din largul Marii Bariere de corali, ori din platoul Serengeti până la Marea Nordului, natura ne dă continuu semnale. Cartea asta nu-i despre a ne pune cenușă în cap sau despre a deveni fanatici ecologiști. Ea ne arată dovezi că miracolele civilizației umane nu sunt eterne și ne invită la reflecție asupra impactului existenţei noastre pe Pământ. Și, dacă mă întrebați pe mine, ne dă şansa să găsim mai mult sens în alergarea noastră continuă prin viață.

_{Credit foto Greg Rakozy – Unsplash}