Swing time, de Zadie Smith, sau Cum să nu faci caritate de dragul carității

Autorii care mă încântă și mă inspiră fac mai mult decât să scrie povești. Fac și un pic de educație. Și reușesc să educe, cum face “Swing time”, fără să te simți ca un elev în sala de clasă.

Zadie Smith este printre scriitorii ale căror cărți îți dau mai mult decât un timp de respiro și relaxare în care uiți de ale tale, de pandemie, de rate, de orice te tulbură. Îți dau o perspectivă cuprinzătoare asupra unuia sau mai multor situații și/ sau evenimente reale.

Romanele lui Zadie Smith vorbesc despre oameni albi, metiși și negri și relațiile dintre ei. Defecte. Fracturate. Damnate.

Chiar și atunci când intențiile sunt bune și onorabile, relațiile sunt trădate de realitatea faptului că, deși astăzi împărțim (să zicem) egal scena, joburile și șansele la succes, continuăm să trăim în lumi fundamental diferite, în culturi profund diferite.

“Swing Time” te duce în acele lumi marginale pe care, chiar de le vezi cu ochii tăi, e posibil să nu le vezi cu adevărat, să nu le poți înțelege decât la suprafață, frugal. În locuri “cucerite” și dominate de europeni, cum e Africa, unde dezastrele economice și sociale produse în sute de ani de exploatare nu pot fi remediate nici măcar cu generoasele milioane de dolari ale filantropilor care debarcă frecvent în locul nașterii rasei umane pentru a salva reputația rasei albe.

Două povești distincte, petrecute în planuri temporale diferite (trecut și prezent) se împletesc în romanul lui Zadie.

Prima vorbește despre prietenia care se leagă între două fete, una metisă și anonimă (să-i zicem H.), cealaltă neagră, Tracey. Mi-au amintit de Lila și Lenu ale Elenei Ferrante. Prima ambițioasă, dar timidă, a doua înfiptă, determinată să obțină ce vrea. Să danseze. Asta vrea, asta vor amândouă. În plan secund, întrezărim viețile părinților, mai ales pe cele ale mamelor. Se remarcă mama lui H., care simte maternitatea ca pe un obstacol în calea ambițiilor personale – nobile, dealtfel, vom afla.

În a doua poveste, prietenia celor două fete e terminată de câțiva ani. Tracey e mamă, iar H. e mamă-surogat, respectiv asistenta principală (una dintre cele patru) a supervedetei Aimee, o cântăreață în vogă care-și împarte viața între concerte, angajamente, acte de binefacere și cei câțiva copii (unii adoptați). Nimic ieșit din comun, nu-i așa? Știi cel puțin 3 nume de persoane publice care trăiesc așa. Bine că fac bine, nu? Nu.

Povestea a doua (cea a lui H. matură) este foarte valoroasă, pentru că intră în niște detalii pe care le cunoști doar dacă ai acces la aceste două lumi antagonice: cea a oamenilor care se scaldă la propriu în bani și Africa, pură, prăfoasă, coruptă, neputincioasă, damnată. Felul în care Smith ilustrează discrepanțele între aceste două lumi care insistă (respectiv miliardarii insistă) să se reconcilieze (prin adopții internaționale?) este magistral. Îți ridică părul pe tine, pentru că, inevitabil, ajungi să înțelegi că aceste “fapte bune” au mereu costuri ascunse. Și nu prea sunt eficiente. Pentru că nu poți fi și popstar și filantrop. Fizic nu poți. Africa nu are popstars. Și dacă nu ești acolo, fizic, nu ești. (punct) Și dacă nu ești, nu vei schimba mai nimic. (Doar) Banii nu schimbă lumea, oamenii schimbă lumea.

N-aș vrea să neglijez, între impresiile mele, povestea lui H., care e cvasi-neglijată de autoare – și de restul celor din viața ei. Istoria mai degrabă nespusă a acestei fete fără nume este tot despre costurile ascunse. Cele care însoțesc independența și succesul unei femei. Mama lui H. ajunge un politician de succes, dar cu ce preț? Odată cu propria familie, va deconta pentru acest succes chiar și Tracey.

Și sfârșesc cu începutul. “Swing time” are o muzică și un ritm proprii, ale oamenilor pe care îi portretizează. Eu am căutat scenele amintite de Zadie, în timp ce citeam. Fac parte din carte, o completează cu o lume pe care albii n-au reușit s-o domine.