RECENZIE Cea mai tainică amintire a oamenilor, Mohamed Mbougar Sarr

Literatură franceză, premiul Goncourt, Africa

Romanul Cea mai tainică amintire a oamenilor, care i-a adus tânărului scriitor Mohamed Mbougar Sarr prestigiosul premiu Goncourt, e o narațiune vastă, seducătoare și nostalgică despre diferența dintre a trăi și a scrie, despre literatură ca patrie universală, dăruită tuturor oamenilor.

Proză precum a lui Sarr – viguroasă, amplă, monumentală pe alocuri – am întâlnit recent la nume precum Jaume Cabré, Maggie Shipstead, Benjamin Labatut sau Anthony Doerr. Mă gândesc că toate aceste cărți ar putea împărtăși un gen nou de “roman filosofic-existențial de secol 21”, mărturii fascinante despre oameni, idei și evenimente care traversează vremurile, ca niște fire înroșite ce reconectează epoci și întâmplări aparent deconectate și oferă un sens lumii absurde în care suntem nevoiți să trăim.

Istoria lui Rimbaud negru

Eroul cărții lui Sarr este  – precum creatorul său – un tânăr scriitor senegalez, Diégane Latyr Faye. Acesta descoperă, în 2018, o carte pierdută din anii ’30 ai secolului trecut: Labirintul neomenescului, de T.C. Elimane. Zguduitoare la momentul apariției, îndelung aclamată și proclamându-l pe Elimane drept un “Rimbaud negru”, cartea sa, care stă la temelia cărții în care ne aflăm, a sfârșit într-un uriaș scandal de plagiat, terminat prin retragerea de pe piață a întregii ediții și exilul în deplin anonimat al autorului său. T.C. Elimane este scriitorul fictiv inspirat din autenticul autor malian Yambo Ouologuem, cel care a scris în 1968 Le devoir de violence și a devenit primul scriitor de culoare recompensat cu premiul literar francez Renaudot, doar ca să fie ulterior repudiat de opinia publică pentru o controversată acuzație de plagiat.

Diégane Latyr Faye descoperă așadar cartea considerată pierdută, este sedus de forța ei și devine obsedat să-l găsească pe autorul demult dispărut în uitare. Romanul se transformă într-o lungă căutare oarecum detectivistică, populată de mărturii, amintiri și biografii ale celor care l-au cunoscut pe legendarul T.C. Elimane. Calea pe care o urmează tânărul erou din Cea mai tainică amintire a oamenilor îl conduce pe urmele celor mai cutremurătoare evenimente ale istoriei, de la colonialism la Holocaust. Iar căutarea cărții pierdute este și căutarea identității, a legăturii indisolubile dintre alb și negru, dintre centru și marginal, dintre capitala imperiului și satul din colonie. Și mai este căutarea acelei Povești unice, esențiale, capabile să unească toate poveștile, să vorbească într-o limbă universală tuturor oamenilor.

Ai vrea să scrii o singură carte, atât. Știi, în străfundurile tale, că una singură contează: cea care le dă naștere tuturor celorlalte și pe care le anunță. Ai vrea să scrii bibliocidul, opera care să le ucidă pe toate celelalte, ștergând urma celor de dinainte și convingându-le pe cele tentate să se nască să nu cedeze unei asemenea nebunii. Pe scurt, a aboli și a unifica biblioteca.

Mohamed Mbougar Sarr, Cea mai tainică amintire a oamenilor

A trăi clipa și a scrie despre clipa trăită

Diégane caută dezlegarea misterului lui T.C. Elimane, dar și misterul propriului botez ca autor într-o boemă pariziană de scriitori africani, însetați de a vorbi, a bea, a face dragoste și a filosofa despre exil ca mediu propice în creația artistică. Ei înșiși exilați din propria cultură, pășesc neliniștiți pe drumul afirmării în lumea amețitoare a fostului imperiu care-i atrage mereu, precum lumina orbitoare atrage fluturii.

Idilele lui Diégane cu misterioasa Siga, scriitoarea matroană cu cei mai celebri sâni din lumea literară a Euopei și Africii, și cu Aȉda, jurnalista nestatornică pentru care dragostea cea mai aprinsă rămâne mereu revoluția – adaugă poveștii o perspectivă de roman inițiatic. O inițiere în tainele bărbăției și ale scrisului, pentru tânărul încă nehotărât, care nu-și găsește echilibrul între a trăi și a scrie. Este emblematică scena în care femeia matură îl apostrofează în cuvinte tari pe tânărul indecis pentru nepriceperea lui de jongla cu planurile vieții și, respectiv, ale literaturii:

Se scurseră acele lungi minute în cursul cărora, după ce și-au făcut duș, anumite femei se ocupă de mii de chestii ce par de cea mai mare importanță, fără să se știe vreodată care-ar fi importanța cu pricina. Până la urmă Siga s-a așezat pe un fotoliu în fața mea, acoperită în continuare doar de prosop. Prosopul se ridicase, îi vedeam pulpele până sus, șoldurile și, în fine, dâmbul pubisului. N-am căutat să-mi întorc privirea și i-am fixat, pentru o clipă, tufa. Îi căutam Ochiul. Și-a încrucișat picioarele, iar amintirea lui Sharon Stone păli brusc în memoria mea.

– Pun pariu că ești scriitor. Sau ucenic-scriitor. Să nu te miri, am învățat să recunosc inșii de soiul tău dintr-o privire. Ei se uită la lucruri ca și cum în spatele lor s-ar găsi o taină profundă. Văd un sex de femeie și îl contemplă de parcă ar conține cheia acelei taine. Acești tipi estetizează. Dar o pizdă nu-i decât o pizdă. Nu-i cazul să-ți curgă balele lirismului sau misticismului înecându-ți ochii în ea. Nu poți și să trăiești clipa, și să scrii în același timp.

Mohamed Mbougar Sarr, Cea mai tainică amintire a oamenilor

Ce ne desparte, ce ne unește

Epoca în care trăim este parcă cea mai evidentă în fracturile pe care le produce în comunități, în societate, pe întreaga planeta pe care ne-am avântat să o numim la un moment dat “sat global”. Ne separă banii, statutul social, educația, rasa, dorința de pace și foamea de război, religiile, identitățile de gen, “bulele” de pe rețelele sociale – prăpăstii care s-au adâncit pe măsură ce am avansat pe drumul nesfârșit spre maturizare al umanității.

Mohamed Mbougar Sarr, și alții asemeni lui, propun literatura ca liant pentru toate diferențele care ne provoacă suspiciune și înstrăinare. Literatura e câmpul acela pe care poți exersa cunoașterea celuilalt, empatia și solidaritatea, prin care poți înțelege perspective diferite de a ta, în care poți înlătura cele mai puternice bariere și poți rupe cele mai solide lanțuri, cele care nu se văd: în minte și în suflet.

Dar fie, mi-am zis, fie: voi scrie atunci cum îți trădezi țara, cum îți alegi, adică, drept patrie nu țara natală, ci țara fatală, țara căreia i-am fost sortiți dintotdeauna, patria dinlăuntru, cea a amintirilor călduroase și a beznelor de gheață, țara primelor visuri, țara fricilor și rușinilor curgându-ți neîncetat ca niște turme pe lângă suflet, țara haitei rătăcitoare a desfrânării prin nopțile de culoarea petrolului, a străzilor albe, a orașelor din care până și fantomele ar fi fugit, țara viziunilor cristalizate prin dragoste și nevinovăție, dar și țara nebuniei râzărețe și a mormanelor de cranii și a lucidității nemiloase ce îți mănâncă ficații, țara celei mai mari singurătăți cu putință și a celei mai mari muțenii de care ești în stare, unica țară pe care o consideram locuibilă (…) Care este, așadar, această țară? O cunoști. Este, evident, țara cărților: cărțile citite și iubite, cărțile citite și disprețuite, cărțile pe care visezi să le scrii, cărțile fără însemnătate pe care le-ai uitat și nici nu mai știi dacă le vei fi deschis într-o zi, cărțile despre care afirmi că le-ai citit, cărțile pe care nu le vei citi niciodată, dar nici nu te-ai despărți pentru nimic în lume de ele, cărțile care își așteaptă ora într-o noapte răbdătoare, înaintea crepusculului strălucitor al lecturilor din zori. Da, zisu-mi-am, da, voi fi cetățeana acestei țări, voi jura credință acestui regat, regatul bibliotecii.

Mohamed Mbougar Sarr, Cea mai tainică amintire a oamenilor

Cea mai tainică amintire a oamenilor, de Mohamed Mbougar Sarr, Premiul Goncourt 2021, a fost tradusă din limba franceză de O. Nimigean și publicată în 2022 de editura Pandora M, în colecția Anansi. World Fiction (coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu).