RECENZIE Cetatea cucului din nori, Anthony Doerr

De ce să nu recunosc? Am sărit pe Cetatea cucului din nori (Cloud Cuckoo Land), de Anthony Doerr, din cauza copertei așa de frumoase, care promitea exact ceea ce oferă, povești neasemuite. Și pentru că, după Toată lumina pe care nu o putem vedea, una dintre cele mai frumoase povești ale literaturii universale, aveam aproape certitudinea că orice carte de Doerr este un pariu câștigat.

Cetatea cucului din nori pune dragostea de carte și literatură în poveștile de viață ale unor protagoniști care o împărtășesc, dincolo de timp și spațiu, între Constantinopol și Calea Lactee, între antichitate și viitorul indescifrabil. Un roman fabulos despre rolul Poveștii și al Cărții în viețile noastre, despre destinul ei capricios și dependent de voința cititorilor și despre puterea vindecătoare a iubirii. Este totodată un avertisment pentru generațiile care vin despre capcanele radicalismului și extremismului, despre lucrurile profund greșite pe care oamenii le fac câteodată cu cele mai bune intenții.

Apropos de Toată lumina pe care nu o putem vedea, menționat mai devreme, știai că urmează să fie ecranizat cu Mark Ruffalo și Hugh Laurie în rolurile principale?

O călătorie fantastică din Constantinole pe Lumea Cealaltă. De la 1400 la 2178

Unul dintre motivele pentru care iubim literatura este calitatea ei de vehicul peste timp și granițe, felul în care o poveste și un povestitor ne fac să fim în locuri în care este fizic imposibil să fim – Roma 1913, București 2099. Nu știu dacă și alți cititori îndrăgesc aceste cărți, cele care te fac să vezi simultan în câteva lumi vechi, prezente și viitoare, însă pentru mine cărțile – caleidoscop sunt în top 3 genuri preferate. Alături de literatura care combină mai multe genuri sau media – poezie cu proză, proză ilustrată, romane grafice și de cărțile cu mesaj educativ sau formativ abil camuflat în opiniile unor personaje.

În Cetatea cucului din nori se întrepătrund poveștile a cinci personaje pe parcursul a opt secole. În Imperiul Bizantin din secolul al XV-lea, Anna este o tânără croitoreasă care trăiește la Constantinopol, iar Omeir este un băiețandru cu buză de iepure, înrolat fără voie în armata otomană, care se pregătește să cucerească orașul. În zilele noastre, Zeno, un veteran al războiului din Coreea, homosexual nedeclarat, lucrează într-o bibliotecă din SUA și traduce texte grecești antice, în timp ce Seymour, un tânăr cu autism devine victima unui grup de eco-terorişti și agresor al umanității. În secolul XXII, Konstance este o fată tânără la bordul navei Argos, în spațiul cosmic, care se îndreaptă spre unica planetă care mai poate susține viața, Beta Oph2.

Tema principală a cărții lui Anthony Doerr, cea care traversează istoria și poveștile personajelor, cea care transformă viețile este dragostea de carte și de literatură. Scriitorul inventează un text antic, o fabulă despre un măgar mereu nemulțumit care caută Cloud Cuckoo Land, un fel de promised land, Țara Făgăduinței, în care toate nevoile și nevolniciile iau sfârșit, înecate de râuri de lapte și miere. Zeno, bătrânul traducător însingurat, este cel care recuperează textul grecesc, păstrat pe file atât de zdrențuite, abia lizibil. Oare povestea vrea el să o salveze sau speră că povestea îl va salva pe el?

Cinci eroi. La propriu, nu doar la figurat.

Salvare e un cuvânt important în cartea lui Doerr. Pe lângă ciclul salvează povestea ca să te salveze ea pe tine mai târziu, toate cele cinci personaje au o misiune specială. Sau cred că au o misiune care le conduce viața. Anna are o soră bolnavă pe care trebuie s-o îngrijească, Omeir părinți săraci și bătrâni, Zeno caută să salveze iubirea și povestea, Seymour planeta, iar Konstance umanitatea. O să aflăm că niciunul dintre scopurile nobile care conduc nu este de fapt menirea lor. Pentru că așa e viața, imprevizibilă și pentru că suntem mai buni decât credem că putem fi.

Dintre cele cinci povești din Cetatea cucului din nori cel mai tare mi-a plăcut (și m-a durut) a lui Seymour. Pentru că Doerr, nu știu cum, dar reușește să te facă să pricepi cum se simte și cum trăiește normalitatea cineva care suferă de autism. E posibil și să mă înșel și să fi citit despre Seymour cu imaginea pe care mi-a creat-o Motivul pentru care sar (autobiografia unui adolescent autist care a reușit să scrie o carte despre autism neputând să scrie). Oricum ar fi, am simțit la fel cu acest personaj care caută liniștea și o găsește atunci când se împrietenește cu o bufniță. Cu nevoia lui de a se refugia în natură, de a căuta confort în zgomotele și mișcările ei foșnitoare, lipsite de brutalitatea și stridența urbană.

Povestea lui Seymour este cred și povestea noastră a tuturor. Suntem captivi într-un trup al umanității care ne sabotează, ne trimite alarme false și ne împiedică să fim cine suntem. Ca să las metaforele – suntem captivi într-un capitalism toxic la propriu care, deși pretinde că vrea să trăiască verde, continuă să distrugă verdele și să ridice mai mult și mai mult beton care are nevoie de mai multă și mai multă electricitate ca să ne păzească de canicula și uraganele mai mari și mai mari. Găsiți ceva greșit aici?

Seymour este Greta Thunberg sau cineva care ne amintește de ea. Știu, nu ne place Greta, e prea isterică, histrionică, drama queen. Nici mie nu mi-a plăcut, până când am văzut documentarul despre viața ei. Am văzut cu ochii mei cum trăiește fata care nu vrea decât să ne salveze de propriul sabotaj. E ok să nu ne placă de ea. Nu e ok să nu ne placă ce spune. Pentru că spune adevărul.

Acest adevăr, într-o formă foarte asemănătoare cu cele în care este rostit în realitate, este preluat în narațiune și atribuit tovarășilor de misiune ai lui Seymour. Sunt oameni pe care băiatul nu i-a cunoscut niciodată, cu care comunică doar online, dar de care este strâns legat pentru că împărtășesc același crez – planeta trebuie salvată de cei care o distrug.

Într-o lume mai caldă cu 2 °C, 150 milioane de oameni, cei mai mulți dintre ei săraci, vor muri doar din cauza poluării aerului. Nu din cauza violenței, nu din cauza inundațiilor, doar din cauza aerului rău. Asta înseamnă de 150 de ori mai multe victime decât în Războiul Civil American. 15 Holocausturi. De două ori Al Doilea Război Mondial. În faptele noastre, în încercările noastre de a arunca vreo câteva chei franceze în mecanismul economiei de piață, sperăm că nimeni nu va trebui să moară. Dar dacă vor fi câteva morți, oare nu merită? Ca să oprim 15 Holocausturi?

Ne numesc militanți și teroriști. Pretind că schimbarea cere timp. Dar nu mai este timp. Nu mai putem trăi într-o societate în care celor bogați li se permite să creadă că stilul lor de viață nu are consecințe, că pot folosi orice vor și pot arunca orice vor, că sunt imuni la catastrofă. Știu că nu este ușor să ți se deschidă ochii. Nu e amuzant. Trebuie să fim puternici. Evenimentele care urmează ne vor testa în moduri pe care nu ni le putem imagina.

Acesta este al doilea motiv pentru care Seymour este personajul meu favorit. El facilitează transcrierea acestui adevăr incomod: Nu mai e timp pentru vrăjeală, pentru greenwashing. Trebuie să ne schimbăm ieri! Reamintesc, pentru cine citește și ce nu am scris – Greta nu a făcut niciodată afirmații deviante de tipul “oare nu merită câteva morți”. Discursul ei este agresiv față de marii poluatori și guverne inerte, nu față de oameni.

Cu același Seymour, Doerr bifează la capitolul educație un alt subiect sensibil. Înșelăciunile online. Băiatul naiv și idealist este păcălit și manipulat de “tovarășii” lui de cauză pentru că nu îi cunoaște. Iar ei îl pot înșela pentru că este atât de ușor să folosești și să rănești “un nume de utilizator”. Deși nu dezbate explicit tema, este evident că mesajul dintre rânduri spune: nu avea încredere în persoane din computer, oricât de bine intenționate par.

“Această carte este o odă adusă cărților”

Dar Cetatea cucului din nori nu e (doar) o carte despre salvarea omenirii sau despre Seymour. Ca în toate cărțile bune, ceea ce pare a fi intriga este un pretext pentru a vorbi iar și iar despre ce prețuiești mai mult, iar pentru Doerr cărțile sunt acel lucru. Ele au fost sursa de inspirație a celor cinci povești, mai exact un roman al lui Antonius Diogene, din care azi au rămas doar câteva papirusuri și un rezumat. Opera era împărțită în 24 de cărți în care se intersectau narațiuni multiple petrecute pe tot cuprinsul mapamondului.

N-aș încheia fără a zice ceva măcar despre Konstance a cărei lume – nesalvată de Seymour sau de altcineva – s-a sfârșit, iar ea este acum obligată să caute un alt Pământ în care omenirea va putea să o ia din nou de la capăt. Povestea ei este la fel de emoționantă ca cea a lui Seymour (poate și mai). Și are un final pe care nu cred că nu-l veți ghici vreodată.

Cetatea cucului din nori a fost o mare sursă de vis și bucurie, într-un timp greu pentru mine. Fiecare dintre poveștile celor cinci și cea de a șasea, a naivului măgăruș, este construită cu infinită răbdare și talent. Nu m-a plictisit vreuna, deși i-am preferat pe Seymour și pe Konstance, pentru că fiecare reclădește sau clădește o lume întreagă, cu răsăriturile, zidurile, frumusețea, neputințele și victoriile ei.