“N-am venit să țin un discurs” reunește douăzeci și patru discursuri ale lui Garcia Marquez. Conuri de lumină în larg obscurul vieții sociale și personale a scriitorului, ele ne arată de ce se (pre)ocupa omul (și jurnalistul) Gabriel. Colecția începe cu discursul de rămas bun scris colegilor de liceu (1944), culminează cu cele citite la decernarea Nobelului pentru (1982) și se încheie cu “Un suflet deschis mesajelor în spaniolă” (2007).
Discursurile lui Gabriel Garcia Marquez sunt cel puțin la fel de seducătoare cum este proza lui. Percutante, uimitoare, echilibrate. Bine documentate, acolo unde te aștepți la emoții și metafore și duioase, atunci când celebrează prietenia. Două dintre ele m-au impresionat foarte mult. Am extras din fiecare câteva fragmente – mult mai relevante decât opinia mea despre ele.
“Singurătatea Americii Latine”, discursul ținut la înmânarea Premiului Nobel pentru Literatură, vorbește despre nepăsarea occidentului față de popoarele Americii de Sud. (Exasperat de atitudinea condescendentă a americanilor și europenilor, Simon Bolivar a spus: “Lăsați-ne să ne facem în liniște Evul nostru Mediu”.)
Au fost cinci războaie și șaptesprezece lovituri de stat, și a apărut un dictator satanic care, în numele Domnului, a săvârșit primul genocid etnic din America Latină contemporană. În vremea aceasta, douăzeci de milioane de copii latinoamericani mureau înainte de a împlinit doi ani, adică mai mult decât cei născuți în Europa din 1970 până acum. Numărul celor dispăruți în urma represiunii ajunge aproape la o sută douăzeci de mii, adică așa cum ar fi să nu se știe unde sunt toți locuitorii din Upsala. Foarte multe femei gravide arestate au născut în închisori argentiniene, dar nu se cunosc nici astăzi identitatea acestor copii și nici locurile pe unde se află, fiind destinați de către autoritățile militare adopțiilor clandestine sau orfelinatelor. Pentru că n-au vrut ca lucrurile să continue, tot așa au murit cam două sute de mii de femei și bărbați în tot continentul și peste o sută de mii au pierit în trei țări mici înverșunate din America centrală: Nicaragua Salvador și Guatemala. Dacă așa s-ar fi întâmplat în Statele Unite, cifra proporțională ar fi de 1.000.600 de morți violente în patru ani.
Din Chile, țară cu tradiție în privința ospitalității, au fugit un milion de persoane: zece la sută din populație. Uruguayul, o țară minusculă cu două milioane de locuitori care se considerau națiunea cea mai civilizată de pe continent, a pierdut prin exil unul din cinci cetățeni. Războiul civil din Salvador a produs, din 1979, aproape un refugiat la fiecare douăzeci de minute. Țara care s-ar putea face cu toți exilații și emigranții forțați din America Latină ar avea o populație mai numeroasă decât Norvegia.
Îndrăznesc să cred că această realitate ieșită din comun, și nu doar expresia ei literară, a meritat anul acesta atenția Academiei Suedeze.[…] de ce oare originalitatea care ni s-a acceptat fără rezerve în literatură ne este refuzată cu un întreg cortegiul de suspiciuni în tentativele noastre atât de dificilă de schimbare socială?
Al doilea discurs al lui Garcia Marquez care-mi va rămâne în memorie este cel destinat prietenului său Alvaro Mutis, “prim-cititorul” operei sale, cel care îi valida scrierile șim îl îndruma cu sfaturi. Cine ar fi crezut că unul dintre cei mai mari povestitori ai lumii are nevoie de un cenzor? Ei bine…
Citindu-l pe Juan Rulfo am învățat nu numai să scriu în alt fel, și să am întotdeauna pregătită o altă povestire, pentru a nu spune pe cea la care lucrez. Victima absolută a acestui sistem salvator a fost Alvaro Mutis, de când am scris Un veac de singurătate. Aproape seară de seară, a venit la mine acasă preț de optsprezece luni ca să-i povestesc capitolele terminate și astfel îi vedeam reacțiile, chiar dacă nu era aceeași poveste. Alvaro le-a ascultat cu atâta entuziasm, încât s-a apucat să le tot repete pretutindeni, corectate și adăugite de el. Prietenii lui mi le povesteau apoi, așa cum le auzeau de la el și de multe ori mi-am însușit contribuțiile lui. Odată terminată prima ciornă, i-am trimis-o acasă. A doua zi, mi-a telefonat indignat:
⁃ M-ai făcut să par un prost în fața prietenilor mei, mi-a strigat. Chestia asta n-are nicio legătură cu ce mi-ai povestit.
Celelalte discursuri ale sale incluse în volum nu sunt mai prejos ca valoare stilistică, însă, în funcție de publicul căruia sunt adresate, abordarea este diferită. N-am venit să țin un discurs este de pus pe lista de lectură a oricărui cititor împătimit al lui Garcia Marquez. Cartea completează imaginea omului care a lăsat lumii în care a trăit nu mai mult decât o moștenire literară extraordinară. Au rămas după el integritatea, curajul și flerul de a spune lucrurilor pe nume la momentul potrivit, implicarea în viața orașului – politică, celebrarea prieteniei și respectul aproape religios față de (propria) cultură.
Ce mai găsești pe Răsfoiala despre Garcia Marquez
RECENZIE Colonelului n-are cine să-i scrie, Gabriel Garcia Marquez
ANIVERSARE Gabriel Garcia Marquez, Scriitorul care ne-a îndrăgostit de America Latină
RECOMANDARE 5 cărți cu păsări cântătoare
De fiecare dată când cumperi o carte sau altă bucurie prin Răsfoiala, devii ambasador al culturii într-o societate care și-a înstrăinat valorile esențiale.
Cu doar un click, ne ajuți să spunem lumii că noi credem în Carte. Credem în tihna refugiului în care ne adăpostește, în freamătul minții care ne îndeamnă să descoperim totul, în bucuria și râsul cu care ne alină, în puterea ei de a lucra în inimile și mințile noastre pentru Bine.
Răsfoiala 
3 gânduri despre „N-am venit să țin un discurs, Gabriel Garcia Marquez”