N-am venit să țin un discurs, Gabriel Garcia Marques

N-am venit să țin un discurs” reunește douăzeci și patru discursuri ale lui Garcia Marquez. Conuri de lumină în larg obscurul vieții sociale și personale a scriitorului, ele ne arată de ce se (pre)ocupa omul (și jurnalistul) Gabriel.

Colecția începe cu discursul de rămas bun scris colegilor de liceu (1944), culminează cu cele citite la decernarea Nobelului pentru (1982) și se încheie cu “Un suflet deschis mesajelor în spaniolă” (2007).

Discursurile lui Gabriel Garcia Marquez sunt cel puțin la fel de frumoase cum este proza lui. Percutante, uimitoare, echilibrate. Bine documentate, acolo unde se așteaptă metafore, duioase, când celebrează prieteni. Două dintre ele m-au impresionat foarte mult. Am extras din fiecare câteva fragmente – mult mai relevante decât opinia mea despre ele.

Singurătatea Americii Latine”, discursul ținut la înmânarea Premiului Nobel pentru Literatură, vorbește despre nepăsarea occidentului față de popoarele Americii de Sud. (Exasperat de atitudinea condescendentă, Simon Bolivar a spus: “Lăsați-ne să ne facem în liniște Evul nostru Mediu”.)

Au fost cinci războaie și șaptesprezece lovituri de stat, și a apărut un dictator satanic care, în numele Domnului, a săvârșit primul genocid etnic din America Latină contemporană. În vremea aceasta, douăzeci de milioane de copii latinoamericani mureau înainte de a împlinit doi ani, adică mai mult decât cei născuți în Europa din 1970 până acum. Numărul celor dispăruți în urma represiunii ajunge aproape la o sută douăzeci de mii, adică așa cum ar fi să nu se știe unde sunt toți locuitorii din Upsala. Foarte multe femei gravide arestate au născut în închisori argentiniene, dar nu se cunosc nici astăzi identitatea acestor copii și nici locurile pe unde se află, fiind destinați de către autoritățile militare adopțiilor clandestine sau orfelinatelor. Pentru că n-au vrut ca lucrurile să continue, tot așa au murit cam două sute de mii de femei și bărbați în tot continentul și peste o sută de mii au pierit în trei țări mici înverșunate din America centrală: Nicaragua Salvador și Guatemala. Dacă așa s-ar fi întâmplat în Statele Unite, cifra proporțională ar fi de 1.000.600 de morți violente în patru ani.

Din Chile, țară cu tradiție în privința ospitalității, au fugit un milion de persoane: zece la sută din populație. Uruguayul, o țară minusculă cu două milioane de locuitori care se considerau națiunea cea mai civilizată de pe continent, a pierdut prin exil unul din cinci cetățeni. Războiul civil din Salvador a produs, din 1979, aproape un refugiat la fiecare douăzeci de minute. Țara care s-ar putea face cu toți exilații și emigranții forțați din America Latină ar avea o populație mai numeroasă decât Norvegia.

Îndrăznesc să cred că această realitate ieșită din comun, și nu doar expresia ei literară, a meritat anul acesta atenția Academiei Suedeze.[…] de ce oare originalitatea care ni s-a acceptat fără rezerve în literatură ne este refuzată cu un întreg cortegiul de suspiciuni în tentativele noastre atât de dificilă de schimbare socială?

Al doilea discurs preferat este cel destinat prietenului său Alvaro Mutis, “prim-cititorul” operei sale. Cine ar fi crezut că priceputul scriitor are nevoie de un cenzor? Ei bine…

Citindu-l pe Juan Rulfo am învățat nu numai să scriu în alt fel, și să am întotdeauna pregătită o altă povestire, pentru a nu spune pe cea la care lucrez. Victima absolută a acestui sistem salvator a fost Alvaro Mutis, de când am scris Un veac de singurătate. Aproape seară de seară, a venit la mine acasă preț de optsprezece luni ca să-i povestesc capitolele terminate și astfel îi vedeam reacțiile, chiar dacă nu era aceeași poveste. Alvaro le-a ascultat cu atâta entuziasm, încât s-a apucat să le tot repete pretutindeni, corectate și adăugite de el. Prietenii lui mi le povesteau apoi, așa cum le auzeau de la el și de multe ori mi-am însușit contribuțiile lui. Odată terminată prima ciornă, i-am trimis-o acasă. A doua zi, mi-a telefonat indignat:

⁃ M-ai făcut să par un prost în fața prietenilor mei, mi-a strigat. Chestia asta n-are nicio legătură cu ce mi-ai povestit.

De atunci a fost primul cititor al originalelor mele. Observațiile lui sunt atât de incisive, dar totodată atât de argumentate, încât cel puțin trei dintre povestirile mele și-au dat sfârșitul la coșul de gunoi, pentru că el avea dreptate în privința lor. Nici eu însumi n-aș putea spune care îi aportul la mai toate cărțile mele, dar este mare.

Un gând despre „N-am venit să țin un discurs, Gabriel Garcia Marques

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: