RECENZIE Pământul nelocuibil, David Wallace Wells

Post-apocaliptic, Ecologist, Realist

Cartea lui David Wallace-Wells, Pământul nelocuibil. Viața după încălzirea globală, este o adevărată undă de șoc, o carte despre apocalipsa încălzirii globale pe înțelesul tuturor. Unii dintre noi nu cred că există schimbări climatice. Alții vorbesc despre o “stare de urgență climatică” și chiar de un “cod roșu pentru umanitate”.

Tot ce au descoperit oamenii de știință în ultimii câțiva ani e explicat pas cu pas de Wallace-Wells în acest thriller științific care ar trebui să ne deschidă tuturor ochii. Omul e jurnalist de profesie, redactor șef adjunct la New York Magazine și nu e vreun fanatic ecologist. Dar de câțiva ani a început să cerceteze și să scrie pe subiect. Și a început să conecteze punctele între ele. Iar Pământul nelocuibil are ca fundament sute de referințe științifice. Credeți-mă pe cuvânt, dacă visați la o bătrânețe în siguranță, dacă aveți copii, cartea asta trebuie citită. E abecedarul unei noi lumi care vine peste noi ca un tăvălug.

Se întâmplă acum

Ceva din viața de zi cu zi, din familia mea (și poate și din familia ta): acum aproape zece ani am început să reciclăm. Am schimbat toate becurile în casă și am luat electrocasnice eco, rând pe rând, cum am putut. Am plantat copaci cu un ONG pe lângă București. Am strâns deșeuri în Delta Dunării. Am semnat tot felul de petiții. Am început să tăiem din consumul de carne. Am mai coborât din mașină și am început să mergem cu transportul în comun, cu bicicleta sau pe jos. Am învățat ce e aia “amprentă de carbon”. O mulțime de detalii din categoria “sustenabile”. Nu e destul ce am făcut.

Când vedem prima dată zăpadă abia în februarie, ne amintim cu nostalgie cum ningea întotdeauna, “pe ceas”, în seara de Ajun. Când se topește asfaltul la 50 de grade real feel, ne amintim de soarele blând din verile copilăriei. Când plouă 100 de litri pe metru pătrat în 24 de ore, ne amintim cum începeau ploile de toamnă fix pe 15 septembrie, odată cu școala. Totul era rânduit altfel. Și acum nu mai este.

E incredibil de aproape

Acum 3 ani a ars California. Acum doi ani a ars pădurea amazoniană. Anul trecut am văzut cum luni de zile arde Australia. Siberia. Canada. Locuri îndepărtate. Anul acesta vedem focurile în Israel, în Spania, pe Coasta de Azur franceză, în Calabria. În Grecia. Tot mai aproape.

Cei mai calzi 5 ani din ultimii 140 de ani au fost…ultimii 5 ani. Cea mai caldă lună iulie din istorie a fost luna iulie 2021. Asta la nivel mondial. Mai aproape, la noi, în sudul Olteniei deșertul a mai “furat” o mie de hectare și anul ăsta. În România lui iulie 2021 s-a depășit de 3 ori succesiv recordul istoric de consum de energie. (Și prețul ei). Duduie milioane de aparate de aer condiționat și noi butonăm Instagram-ul la răcoare. Ne mințim cu nerușinare că încălzirea climatică e ceva ce se va petrece încet, în sute de ani de acum încolo. Că e o problemă a generațiilor viitoare. Facem meme-uri la mișto cu Greta Thunberg, dar de fapt le dăm cu tifla copiilor noștri, ce mai, ne dăm singuri cu tifla, fiindcă ni se întâmplă nouă, acum și aici.

Rândurile de mai sus sunt o parafrază cu exemple actuale și locale a ceea ce încearcă să explice David Wallace-Wells în Pământul nelocuibil. Pământul devine nelocuibil la scară largă acum, pe măsură ce se încălzește. Iată de ce.

Doar câteva grade

În decembrie 2015, după negocieri extrem de tensionate s-a ajuns la un acord istoric. Celebrul “Acord de la Paris”, semnat de 190 de țări plus UE, reglementa faptul că toată lumea își asumă să ia măsuri ca să limiteze încălzirea climei  la “sub 2 grade Celsius, preferabil 1.5 grade Celsius” față de epoca pre-industrială (adică față de anul 1850). De atunci și până în 2021 aceste măsuri s-au lăsat așteptate. UE a început să schimbe legislația, China și-a asumat niște ținte, SUA s-au retras din acord în era Trump și au reintrat în tratat anul acesta.

În 2019, cercetări de ultimă oră, citate de către David Wallace-Wells, arată că încălzirea climatică a ajuns la 1.2 grade Celsius. Marele acord de la Paris e așadar aproape perimat după nici șase ani. Iar datorită impredictibilității modelelor climatice și a necunoașterii suficiente a efectelor conjugate pe termen lung, e posibil ca până în 2100 să avem 3 până la 5 grade de încălzire.

“La două grade (de încălzire a climei, n.r.) calotele glaciare vor intra în colaps, încă 400 de milioane de oameni vor suferi de lipsa apei, numeroase metropole din zona ecuatoriale vor deveni de nelocuit și chiar și la latitudini nordice valurile de căldură vor ucide mii de oameni în fiecare vară. (..)”

La trei grade sudul Europei va fi într-o secetă semipermanentă, iar ciclurile de secetă în America Centrală vor fi de 19 luni, în Caraibe de 21 de luni, iar în nordul Africii de 60 de luni, asta înseamnă 5 ani de secetă. Zonele afectate de incendii de vegetație se vor dubla în bazinul Mediteranei și vor crește de șase ori în SUA.

La patru grade încălzire, numărul de cazuri de febră dengue va crește cu 8 milioane pe an în America Latină și crizele alimentare globale vor avea loc aproape în fiecare an. Cazurile de deces din cauza căldurii ar putea crește cu 9% pe an. Pagubele cauzate de inundații vor crește de douăzeci de ori în India, de treizeci de ori în Bangladesh și de șaizeci de ori în Marea Britanie. În anumite locuri, e posibil ca șase dezastre naturale cauzate de încălzirea climei să lovească simultan, iar la nivel mondial pagubele ar putea depăși 600 de trilioane de dolari – de două ori mai mult decât valoarea avuției întregii lumi de azi.”

Elementele haosului

Rând pe rând, Pământul nelocuibil tratează “elementele haosului”, fiecare dintre ele un pericol ce poate provoca extincția speciei umane: valurile de caniculă, foametea mondială, inundațiile, incendiile, secătuirea resurselor de apă dulce, oceanele aflate în moarte clinică, aerul poluat, epidemiile, colapsul economic global și războaiele cauzate de schimbările climatice.

Astăzi vedem mostre ale unui viitor pe care nu îl conștientizăm nici pe departe. Aproape toate conflictele militare și crizele de refugiați se petrec în zone unde seceta și temperaturile extreme fac ravagii de ani de zile. Topirea tot mai rapidă a ghețarilor arctici provoacă o creștere tot mai mare a oceanelor. Și nu e vorba că Veneția sau Miami și încă vreo câteva metropole din lume sunt în pericol de a fi inundate permanent. Nu e vorba nici măcar despre micile națiuni tropicale ce vor dispărea sub ape. E vorba despre faptul că 40% din populația globului locuiește pe țărmul oceanelor sau în zone inundabile în următoarele 3 decenii. Ar trebui să citez de pe fiecare pagină a cărții pentru a oferi un munte de dovezi științifice a ceea ce urmează să se întâmple.

Ce (mai) e de făcut

Tabloul descurajant te împinge la depresie. Fiindcă nu există niciun erou mesianic care să salveze planeta. Fiindcă inamicul nu are o singură față și nu-l poți întâlni pe câmpul de luptă într-un loc anume. (De fapt, trist, dar adevărat, inamicul suntem noi). De asta nu se scriu cărți și nu se produc filme de Hollywood despre schimbările climatice, ci doar despre efectele lor. Nu e niciun schepsis, nicio soluție miraculoasă la mijloc. Nu e treabă de Superman, ci de oameni obișnuiți. Ori ne schimbăm radical, acum, ori vom pieri și vom lăsa moștenire generației imediat următoare Pământul nelocuibil.

Autorul, confruntat, cu valul de argumente ale savanților, înclină spre pesimism. Spune că e nevoie de o mobilizare exemplară a liderilor la nivel mondial, într-o cvasiunanimitate de acțiuni care să ne oprească din a mai polua planeta. Ceva care, în epoca neoliberalismului bazat pe “totul pentru individ”, e aproape imposibil. David Wallace-Wells propune doar două soluții viabile: să mergem la vot și să votăm doar politicieni responsabili cu clima și să începem să ne pregătim pentru a fi capabili să ne adaptăm. (Iarăși un lucru greu de făcut, deoarece măsurile de salvare sunt costisitoare și nepopulare, iar politicienii sunt interesați întotdeauna de următorul mandat și de cât de multe voturi populare pot obține azi).

Aș spune că lupta cu dispariția propriei noastre specii e încă în desfășurare și până nu o pierdem nu ar trebui să capitulăm. Trebuie să încercăm să trăim sustenabil la nivel individual și să dezvoltăm o disciplină de fier cu modul în care consumăm, poluăm, reciclăm sau regenerăm resursele. Trebuie să ne pregătim, educându-ne mai mult, gândind pe termen lung, incluzând realmente schimbările climatice în planurile pentru familia noastră, pentru copiii noștri, pe următorii cinci, zece, douăzeci de ani. Și trebuie să fim mai exigenți cu cei care ne conduc. Însă ca toate astea să se întâmple, trebuie să fim mai exigenți cu noi înșine. Trăim unul dintre momentele paradoxale în care vinovații, victimele și salvatorii sunt de găsit într-un singur loc, într-un singur mod: uitându-ne în oglindă.