Născută pe 10 mai 1969, la București, Camelia Cavadia a absolvit filologie-istorie la liceul Zoia Kosmodemianskaia și este licențiată în filosofie și jurnalism. A lucrat peste 30 de ani în PR, la cele mai importante televiziuni și este co-fondator al Agenției de Comunicare Fabrica de PR.
A debutat în literatură în anul 2015, la editura Trei cu romanul Vina, care avea să fie desemnat un an mai târziu cel mai bun roman de debut la Festival du premier roman Chambéry, în Franța. În 2016, la aceeași editură a apărut cel de-al doilea roman Măștile fricii, lansat ulterior şi în Anglia și devenit la scurt timp de la lansare bestseller, reeditat în peste 10.000 de exemplare. În 2018, îi apare romanul Purgatoriul îngerilor, despre care scriitorul Radu Vancu a spus că este „documentul emoționant al unei lumi a copiilor dispăruți”.
La începutul acestui an, editura Trei a publicat cea de-a patra carte a Cameliei Cavadia, Sufletul lumii, o culegere de povestiri adevărate dintr-o lume fantastică.
De fiecare dată când cumperi o carte sau altă bucurie prin Răsfoiala, devii ambasador al culturii într-o societate care și-a înstrăinat valorile esențiale.
Cu doar un click, ne ajuți să spunem lumii că noi credem în Carte. Credem în tihna refugiului în care ne adăpostește, în freamătul minții care ne îndeamnă să descoperim totul, în bucuria și râsul cu care ne alină, în puterea ei de a lucra în inimile și mințile noastre pentru Bine.
Când și cum a intrat cititul în lumea ta și ce a schimbat în ea?
Mai întâi am urât cititul și abia mai apoi a-nceput să-mi placă să citesc. Și asta pentru că sora mea – mai mare cu un an și jumătate decât mine – începuse să citească pe vremea când eu încă nu știam, iar în loc să se joace cu mine, stătea cu nasul în cărți. Așa că mai întâi am avut un fel de aversiune față de cărți, căci ele mi-o răpeau pe sora mea și mă plictiseam jucându-mă singură, numărând minutele până punea cartea jos și abia mai apoi am înțeles cât de multă bucurie poate să-ți aducă.
Apoi, îmi amintesc de vacanțele de vară la bunici, la țară, când în geamantane aveam mai multe cărți decât haine și când, pe la ora prânzului se instala o frumoasă stare de moleșeală și bunica ne așternea câte o pătură în curte, la umbra unui copac, unde ne așezam la citit. Atunci am început să iubesc cărțile și cititul ca modalitate de a te sustrage lumii și de a pleca în călătorii istorice, geografice sau sufletești nemărginite.
O carte din copilărie sau o colecție care ți-a fost mai dragă ca oricare alta…
Citeam cu plăcere cărțile lui Michel Zevaco (seria cu Cavalerii Pardaillan și Fausta), Cocoșatul de la Notre Dame de Victor Hugo și Winnetou de Karl May. De departe, cea mai îndrăgită colecție a fost Biblioteca pentru toți. Păstrez și acum în biblioteca de la țară multe cărți din această colecție, pe care nu m-am îndurat să le donez.
Unde citești mai mult? Pe afară sau pe canapea?
În primul rând, citesc (aproape) în fiecare seară înainte de culcare, în pat. Dar când am zile un pic mai ușoare, îmi place să citesc în fotoliu ore întregi. Ăsta e cititul care-mi place cel mai mult, când am posibilitatea să intru cu totul în poveste, să trăiesc alături de personaje, să mă bucur din plin de lectură.
Pe timpul verii, mă mut la țară, și acolo citesc cât pot de mult afară, în grădină, în foișor, în balansoar, dar și, întotdeauna seara, în pat, înainte de culcare.
Cum s-au legat pentru tine cititul și scrisul?
De citit, am citit în hopuri și asta a depins întotdeauna de perioadele pe care le-am traversat. Dar chiar dacă am citit mai mult sau mai puțin, mereu am fost preocupată de lectură. La fel au stat lucrurile și în cazul scrisului. Mereu am scris câte ceva, undeva. În adolescență, când simțeam că am o viață interioară mult mai bogată decât cea care se vedea la suprafață, când aveam tot felul de trăiri pe care nu aveam cui să le împărtășesc, scriam în jurnal. Acolo vărsam tot ce nu puteam spune nimănui, toate nimicurile pe care le trăiam. Iar mai târziu am scris pentru serviciu comunicate de presă, articole, interviuri…
Iar înainte de a scrie cărți mi-am făcut un blog (cărțicusuflet.ro), după care o platformă culturală (COOLtura Mall). Abia după toate acestea mi-am făcut curaj să scriu o carte.
Ai mentori literari sau autori care te inspiră?
Nu pot spune că am mentori, dar am foarte mulți autori care-mi plac. Așa cum am mai spus și altă dată, prefer să spun că-mi plac autori, nu cărți. Căci îndată ce descopăr o carte care-mi place, mă apuc să cumpăr tot ce a scris autorul respectiv și-mi place să urmăresc evoluția scrisului său, anumite teme recurente, să văd cum trece de la un subiect la altul, dacă există transformări în scrisul său.
Sunt scriitori care evită să citească literatură când scriu la cărțile proprii, alții nu pot trăi fără… pentru tine cum e? Citești și scrii simultan sau alternativ?
Recunosc că atunci când scriu, încerc că citesc cărți care să mă ajute cumva la ceea ce scriu, să fie oarecum legate ca temă de subiectul ales, dar nu e obligatoriu. De fapt, mă bucură orice carte care mă apropie de povestea pe care o scriu, dar și orice altă lectură care mă scoate din gândurile către propria carte. E drept că la primele cărți obișnuiam să citesc mai puțin în perioadele în care scriam, pentru că tot timpul liber îl investeam în scris, acum, însă, nu mai sunt chiar atât de disciplinată și am perioade în care citesc cu nesaț atunci când simt nevoia.
Ce așteptări aveai (de la cititori) după prima carte publicată? (Dacă aveai). S-au împlinit?
Nu aveam nicio așteptare de la edituri, darămite de la cititori. Nu puteam merge cu gândul atât de departe. Și chiar și după ce editura Trei a acceptat să-mi publice prima carte, Vina, tot mi-a fost greu să proiectez așteptări. Singurul lucru pe care mi-l doream avea legătură cu decizia cititorilor de a alege să cumpere cartea mea, a unui debutant, despre care nu auziseră nimic înainte, în detrimentul cărților altor autori cunoscuți, preferați deja. Încercam să mă încurajez și să caut motive pentru care cineva ar alege cartea mea, din multitudinea de cărți existente pe rafturile librăriilor.
Care e feedback-ul pe care l-ai primit cel mai adesea de la cititorii tăi?
Cele mai multe feeback-uri le-am primit și încă le primesc de la cei care au citit Măștile fricii. Chiar dacă este o carte dureroasă, care te poate răscoli în fel și chip, oamenii spun că este o carte necesară, se bucură că au citit-o și o recomandă mai departe.
Mulți îmi spun că de mult nu au mai citit ceva atât de intens, care să-i facă să empatizeze cu personaje pe care nici măcar nu le plac sau nu le înțeleg până la capăt; pentru unii cititori e motiv de rememorare a propriilor copilării, pentru alții motiv de recunoștință pentru copilăria ferită de astfel de abuzuri, alții îmi mulțumesc că am scris această carte și se simt înțeleși.
Am primit mesaje de la psihologi care m-au felicitat pentru felul în care am abordat subiectul, de la adulți care încă se confruntă cu trauma și urmările unei copilării asemănătoare și foarte, foarte multe mărturisiri rupte din suflet, pentru care nu voi înceta să mulțumesc și să fiu recunoscătoare.
Și mai e ceva care mă emoționează extraordinar de mult: întrebările foarte delicat formulate ale cititorilor care vor să știe dacă subiectul ales are legătură cu copilăria mea. Iar grija asta mă emoționează teribil și-mi demonstrează totodată că am reușit să creez o poveste cât se poate de credibilă și posibilă.
Pentru cine sau, dacă vrei, pentru ce scrii?
La întâlnirea de la Ambasada Americii la care ai participat și tu, s-a discutat despre rolul literaturii feminine în lume și am expus acolo, pe rând, motivele pentru care scriu/sau ar trebui să scrie femeile. S-au expus multe motive atunci, dar cred că din capul locului ar fi bine să nu mai facem o distincție atât de clară între literatura feminină și cea masculină. Eu cred că în momentul în care faci această separare și simți nevoia de o delimitare clară între cele două, nu faci decât să nu le pui pe picior de egalitate. Eu cred că literatura înseamnă același lucru, indiferent că e scrisă de femei sau bărbați.
Simțeam nevoia acestei paranteze înainte de a răspunde propriu-zis întrebării tale. M-am gândit și eu la lucrul acesta și mi-am dat seama că sunt foarte multe motivele pentru care scriu, dar, de fapt, cea care pune în mișcare totul e nevoia de a scrie.
Odată ce ai scris o carte, nu mai poți trăi fără să scrii.
Pur și simplu, nu mai poți trăi fără scris. Eu așa am simțit. Prima carte am scris-o fără nicio așteptare, fără să cred că ar putea cineva s-o publice (dar, totuși, cu speranța că, cine știe, poate îi va plăcea cuiva), din dorița de a încerca să-mi împlinesc un vis, pentru ca mai târziu să nu mă întreb „cum ar fi fost dacă aș fi încercat.”, dar pe următoarele le-am scris conștient, cu dorința de a mă descoperi și a mă forma ca scriitoare. E foarte adevărat că-mi doresc mult ca ceea ce scriu să bucure cititorii, să-i atingă într-un fel sau altul. Este, de fapt, motivul pentru care îmi place și mie să citesc. Așa că vreau să le ofer și lor aceeași bucurie pe care o primesc eu de la cărțile pe care le citesc și-mi plac. Dar la bază stă, de fapt, propria mea nevoie și bucurie de a scrie.
Mai e cititul indispensabil cu Youtube care deslușește în imagini cam tot ce ai vrea să afli “cum se face” și cu atâtea platforme care difuzează povești create nu doar din text, ci și din muzică, imagine, regie?
În prefața cărții Sufletul lumii, am explicat de ce am simțit nevoia să adun cele 12 povestiri într-o carte. Și, după ce am spus asta –
…am scris această carte pentru că mă tem de lumea care va veni, dar, mai ales, mă tem să nu moară poveștile
– multă lume m-a întrebat: Tu chiar crezi că într-o zi poveștile ar putea dispărea? Văd în jurul meu tot mai mulți oameni preocupați de cărți de dezoltare personală, de self-help, de cărți cu pași de urmat ca să…, de rețete care să te ajute să…, de reguli care să…, cu alte cuvinte, tot felul de scurtături care să te ducă cât mai rapid la un rezultat. De parcă doar destinația ar fi importantă, nu și drumul.
Într-o lume în care oamenii ajung să prefere cu orice preț concretul, rezultatul rapid și mai puțin reveria, tihna, bucuria drumului și a popasului, e greu să crezi că vor exista foarte mulți oameni care vor alege să se piardă într-o carte, să evadeze în afara timpului concret și să pășească într-o lume în care totul e posibil. Și totuși, eu sper că așa va fi.
Să crezi că nu mai avem nevoie de literatură e ca și cum ai spune că lumea nu mai are nevoie de (niciun fel) de artă, în general. La urma-urmei, de artă te poți dispensa, nu? Nu e ceva de care să ai neapărat nevoie. Fără mâncare nu poți trăi, dar fără artă da. Și totuși, ce ar fi omul fără artă? Vom lăsa inteligența artificială să facă asta în locul nostru? Atunci OMUL ce va mai fi?
De când e lumea și pământul poveștile au ținut sufletul lumii adunat laolaltă, l-au țesut cu fir aurit din toate colțurile sale. Când n-au avut ce pune pe masă, au avut poveștile, când războiul, foametea sau alte nenorociri cataclismice le-au răpit familia, prietenii, apropiații, oamenii s-au strâns unii în alții și și-au spus povești, unele care să împiedice uitarea, altele care să le redea speranța. Eu cred că poveștile sunt esențiale pentru echilibrul lumii în toată complexitatea ei, dar și al lumii noastre interioare. Așadar, răspunsul meu e că da, cititul ar trebui să fie indispensabil. Iar toate celelalte platforme ar trebui să completeze, să adauge, nu să înlocuiască cititul. Cel puțin, eu așa vreau să cred.
Cine sunt scriitorii români de azi pe care i-ai citit recent?
Bogdan Alexandru Stănescu, Ana Barton, Corina Ozon, Anca Vieru, Lavinica Mitu etc.
Citești cărți de dezvoltare personală? Ce ne recomanzi?
Nu, nu prea citesc. În general, citesc puține cărți de non-ficțiune, dar nu și de dezvoltare personală. Dintre cele de non-ficțiune recomand cu toată puterea Hoții de atenție de Johann Hari, o carte care ne ajută foarte bine să înțelegem cât de mult ne distrage atenția social media, iluzia multitasking-ului, în general.
Plăcerea ta vinovată în materie de citit este…
Sunt thrillerele polițiste ale nordicilor, dar nu doar ale lor.
Un roman clasic pe care nu l-ai putut simți / înțelege / duce la capăt este…
Ulise de James Joyce.
Apropos de cărți abandonate? Ce fel de cititor ești – termini orice carte sau le lași?
Nu mă îndur să nu le termin, în speranța că până la urmă voi găsi ceva bun în ele.
Ce citești acum?
Abraxas de Bogdan Alexandru Stănescu.
De ce citești?
(Te rugăm să răspunzi în maxim 70 de caractere. Fără spații.)
Pfff! Să faci unui iubitor de cărți așa ceva!!!!
Citesc pentru că viața mea ar fi infinit mai searbădă fără cărți.
Ești managerul Bibliotecii Naționale a României o zi. Ce ai în plan?
Aș face tot ce îmi stă în puțință să împrietenesc cititorul cu cărțile. Să-l împrietenesc de-a dreptul. Aș programa vizite la bibliotecă cu toate clasele din toate școlile din București și nu numai. I-aș plimba pe copii (de la cei foarte mici, la cei din ultimul an de liceu) printre rafturi și le-aș vorbi despre cărți ca despre niște ființe, nu obiecte inabordabile. Aș coborî cartea de pe piedestal direct în mâinile lor și aș căuta oameni care să le spună cele mai interesante povești despre ele. Aș tempera discursurile elitiste și aș aduce oameni interesanți – din diverse domenii – care să nu le țină prelegeri, ci să-i angreneze într-un dialog.
Aș organiza diverse concursuri și i-aș provoca pe copii să devină bibliotecari pentru o zi. Și aș extinde acest program și în școlile lor.
Aș colabora cu toate Bibliotecile Metropolitane de Sector, iar pentru acestea am foarte multe idei, pe care sper să apuc să le spun cuiva la un moment dat.
Un mesaj pentru cititorii care nu citesc pentru că “ascultă podcasturi”.
Eu cred că orice podcast ascultat este un câștig atâta vreme cât ai rămas cu o informație de acolo. Însă starea de evadare dintr-o lume și pătrundere în alta, de vrajă și subjugare, de regăsire sau pierdere, de identificare cu un personaj sau altul, de revoltă sau compasiune, de trăit cu sufletul la gură nu ți le va putea oferi niciodată un podcast, pentru că între carte și cititor se creează o legătură mult mai profundă decât am putea crede la prima vedere.
În opinia mea, cartea e ca un fel de inimă pe care odată ce ai ținut-o în palme, o porți mai apoi pentru tot restul vieții în piept și o faci să tresară ori de câte ori îți aduci aminte de ea.
Răsfoiala 