Presupun că sunt într-o perioadă în care zeii cititului mă răsfață, așa se explică consecvența de cărți excepționale de vara asta, printre ele și Zilele regăsirii mele, de Elena Ferrante (în cea mai recentă ediție cu titlul Zilele abandonului). Un roman profund, tulburător și crud despre sfâșierea pe care o simte femeia părăsită.
Una dintre cele mai bune cărți citite în 2021, Zilele abandonului pune sub lupă, în cele mai fine detalii, cu introspecții copleșitor de oneste, dezmembrarea vieții lăuntrice, mai apoi și a celei materiale, a femeii, atunci când bărbatul pe care îl iubește dispare sub pretextul unui “vid pustiitor”. (Așa a dispărut și tata din familia noastră… Și oare câți alți tați nestatornici?)
De fiecare dată când cumperi o carte via Răsfoiala, generezi un mic comision care ne ajută să ne continuăm munca. Cu doar un click, spunem împreună lumii că Noi Credem în Carte. Credem în tihna refugiului în care ne adăpostește, în freamătul minții care ne îndeamnă să descoperim totul, în bucuria și râsul cu care ne alină, în puterea ei de a lucra în inimile și mințile noastre pentru Bine.
Un roman cu o femeie “ca o cârpă”
Romanul Elenei Ferrante a fost bestseller în Italia timp de un an de la apariție, performanță rară în istoria literaturii italiene. Succesul ar putea fi explicat de indicii care sugerează apropieri între protagonistă și autoare. În același timp, onestitatea exercițiului de mărturisire a “sfâșierii” (revin la acest substantiv pentru că scriitoarea îl reia obsesiv în text) ar putea fi ingredientul secret al acestei povești cu priză la public. Sau poate combinația celor două?
Și scriind onestitate, aș putea la fel de bine să scriu vulgaritate și ar însemna același lucru. Pentru că asta i se întâmplă femeii din mijlocul romanului, o vulgarizare teribilă – a limbajului, a simțirilor și purtării, ca formă de autoapărare și revoltă în fața abandonului.
Și apoi, dacă stai să te gândești, femeile sunt toate niște cârpe, pentru că toate au nevoie de o pulă tare care să le facă să se simtă într-al nouălea cer,
găsește cuvânt de consolare Olga, antieroina din “Zilele abandonului”.
O cititoare pudică, și cam rigidă în principii, poate ar renunța la lectură încă de la început. Am auzit adesea…
o astfel de literatură (n.r. vulgară), nu merită timpul pierdut.
O altă cititoare va arată mai multă toleranță și răbdare cu o astfel de literatură despre o femeie, de vârstă mijlocie, cu o carieră incertă, facturi restante și doi copii cam mici, care se pierde în durere, se abandonează vulgarității, disprețului de sine și celui față de genul propriu. Se delasă acestui abandon, al bărbatului și propriului abandon de sine, lasă nimicul să-i conducă o vreme mintea și faptele. Sau poate se va supăra așa de tare, încât se va hotărâ că n-are nevoie de-o pulă tare ca să se simtă femeie.
Mai sunt și caracteristicile italienilor, ca popor, de pus în balanță aici. Italienii fac circ din nimic, darămite când au în buzunar un motiv întemeiat, cum este: “Soțul meu a plecat de acasă și pare că nu se va mai întoarce niciodată. E la alta. Ne-a abandonat pentru alta.”
Și îmi voi iubi copiii până când moartea ne va despărți
Fraza asta ar trebui să fie inclusă în jurămintele matrimoniale de pretutindeni. Poate așa ar afla și bărbații italieni fictivi (inspirați din porci internaționali) că nu poți pleca din familie (de lângă ființele umane pe care le-ai reproduc din tine, copiii tăi) ca de la bordel. Cu mâinile în buzunare, fără să lași în urma ta niciun indiciu despre unde trăiești, unde poți fi găsit în caz de ceva.
Uite o imagine care mă va urmări o vreme. El, bărbatul Olgăi, trece pe la Fosta încărcat de cadouri pentru cei mici. Copiii îl primesc ca pe o față regală, normal, fiindcă nu l-au văzut de hăhă. El vine la ei ca la niște rude înstrăinate, stă jumătate de ceas, apoi își vede de viața lui, acolo departe, acolo unde nu trebuie să-și asume responsabilitatea pentru ce a adus pe lume, acolo unde viața e dulce și nu cere nimic de la tine. Îi fentează cu lejeritate Olgăi orice încercare de a primi un răspuns cinstit la “de ce?”. Apoi, exasperat de scenele ei, părăsește încă o dată domiciliul. Cu Fosta strigând după el:
Lasă-mi măcar un număr la care să te pot găsi…
Există oare despărțiri rezonabile?
Nu cred. N-am auzit niciodată de așa ceva. Toate femeile pe care le cunosc eu, cu extrem de rare excepții, s-au comportat cvasi-identic cu Olga din Zilele abandonului, atunci când bărbații din viețile lor, bărbații care au devenit viețile lor, în cei zece, douăzeci de ani petrecuți împreună, au dispărut subit, fără explicație sau cu explicații puerile, ignobile.
Mai exact au înnebunit pentru o vreme, de durere, de absență, de frici. (Poate nu știai că, după moartea unui om drag, după doliu, divorțul e a doua cea mai puternică traumă omenească.)
Nu există despărțiri rezonabile, când ești părăsit în acest fel, pentru că e profund nerezonabil ca o ființă umană (capabilă de limbaj și alte fapte complexe) care ți-a arătat iubire neasemuită să se poarte, din senin, cu tine ca un străin, ca și cum tot ce ați trăit împreună a fost o farsă de foarte lungă durată. Ca și cum toată intimitatea pe care ați împărtășit-o a fost dizolvată de o gaură neagră și singurii care și-o mai amintesc cu prețuire, cu dragoste, așa cum a fost, ești tu și copiii.
Asta e excepțional la romanul Elenei Ferrante. Prin contrapunerea imaginilor căsniciei fericite lângă cele ale abandonului, reușește să te facă să simți în viu cum intimitatea de cuplu se îngustează subit și se prăbușește la fel de subit peste femeie și peste cei doi copii care nu înțeleg când și cum au greșit și dacă oare ar putea face cumva să repare ceva.
Apoi e un fel de magie pe care Ferrante o face în acestă cartea, doar ea știe cum, prin care redă cu o limpezime terifiantă, ruptura, desprinderea de realitate a Olgăi. Probabil un mecanism de supraviețuire al psihicului, în care mintea îți recomandă, nu neapărat inspirat, să adopți pentru o perioadă nedeterminată un stil de viață minimalist, în sensul renunțării la orice susține viața. O dată cu soțul, din familie, pleacă pentru o vreme și femeia. Se abandonează, îți abandonează viața, copiii, câinele, într-o stare de prostație vecină nebuniei, care pare că se va sfârși foarte rău.
Poate cea mai tristă părăsire din Zilele abandonului nu e nici a femeii (nemai)iubite, nici a propriilor copii – pe care încerci să-i “cumperi” înapoi cu vizite și cadouri sporadice, pentru că nu există paternitate telefonică, ci abandonul câinelui. El e singura ființă din această joacă de-a oamenii mari care chiar nu poate pricepe niciodată de ce l-ai iubit, pentru ca apoi să uiți complet de el.
Am citit cartea pe nerăsuflate, absolut cucerită de puterea de expresie și talentul de a pune în cuvinte vortexul de sentimente ale decepției, care te paralizează, te trimit într-o stare de aproape neființă, te scot de pe șine, te îndeamnă să renunți și tu la tine.
Dar romanul Elenei nu e doar despre abandon, ci și despre regăsire – așa cum ne anunța de pe copertă, prima ediție în limba română, cea care a pus o doză de feminism acolo unde Ferrante pusese deznădejdea – I giorni dell’abbandono. Cei care au răbdare cu draga de Olga să-și trăiască episodul abandonului în ritmul lui tulbure (a se citi omenesc), să depășească fiecare etapă a durerii (negare, furie, negociere, depresie, acceptare), vor avea parte de un sfârșit pe măsura așteptării.
Salutări, răsfoitori! (Pont, cartea e redusă 40% zilele acestea!)
Am mai scris despre Elena Ferrante aici
FILM Zilele abandonului. Penelope Cruz dă viață femeii părăsite din romanul de Elena Ferrante
Recenzie Viața mincinoasă a adulților
De fiecare dată când cumperi o carte via Răsfoiala, generezi un mic comision care ne ajută să ne continuăm munca. Cu doar un click, spunem împreună lumii că Noi Credem în Carte. Credem în tihna refugiului în care ne adăpostește, în freamătul minții care ne îndeamnă să descoperim totul, în bucuria și râsul cu care ne alină, în puterea ei de a lucra în inimile și mințile noastre pentru Bine.
rasfoiala.com 
11 gânduri despre “Recenzie Zilele abandonului, Elena Ferrante”