“Noaptea plec, noaptea mă-ntorc”, de Florin Lăzărescu, este genul de carte care ține loc de prăjitură, Nurofen, Xanax, psihoterapie, vacanță la mare sau visat cu ochii deschiși. Genul de carte care-ți merge drept la inimă, pentru că personajul ei, un bărbat pe nume Pavel, e genul de care te poți îndrăgosti platonic, dar zdravăn, într-o zi de august sau în orice altă zi dorești.

Am citit cartea lui Florin Lăzărescu în trei ore, ascunsă de soare sub o umbrelă, în sunetul valurilor care se loveau de țărm, fără să am habar că sunt la mare. Dacă nu trecea câte un turist picurând pe lângă șezlong, chiar aș fi uitat total de mine, atât de departe te poate duce “Noaptea plec, noaptea mă-ntorc.”

Cine a citit (sau a văzut adaptarea) “Lampa cu căciulă” știe deja că proza și personajele lui Florin Lăzărescu au umorul savuros al conversațiilor nestudiate de la colț de stradă (sau uliță) și candoarea imposibil de contrafăcut a oamenilor simpli. Deși l-am asemuit cu Ove al lui Fredrik Backman, Pavel, bătrânul creat de Lăzărescu ca să ne frângă inimile de cititori însetați de happy-end, n-are doar două litere în plus. Moș sau Nea Pavel are ceva greu de găsit în literatura bestseller traductibilă în șaptejdelimbi. E român.

În vreme ce de-alde Ove găsești pretutindeni în ficțiune, de-alde Pavel găsești doar în realitate. Și uneori, printr-un miracol, ca-n “Noaptea plec, noaptea mă-ntorc” și în acea literatură capabilă să te scoată din realitate, doar ca să te bage înapoi în ea și să te facă să te miri de parcă abia acum o afli prima dată. Și să râzi în hohote, de unul singur.

Povestea unei lumi care se stinge între milenii

Pavel se scoală dis de dimineață și pleacă la șantier. N-are tragere de inimă. Îl sâcâie unul dintre muncitorii mai tineri, i-e un pic frică de inginerul gură-spartă și de chinezii importați pentru muncă ieftină… Ce să mai vorbim, ar ieși la pensie anticipat, ca să scape de griji, că de muncit a muncit deja destul.

Dar cartea nu e doar despre Pavel și necazurile lui cu o lume și o vreme care nu mai au răbdare cu oamenii – ori înțelegere și loc pentru cei mai vechi dintre ei. E și o carte despre toți oamenii care au făcut și vor face mereu lucrurile cum trebuie în țara asta, în ciuda celor care au încercat să-i strâmbe și să-i îndese în măsura lor (puteți citi, în loc de măsura, mojicia, corupția sau hoția). “Noaptea plec, noaptea mă-ntorc” este o carte despre toți cei care au plecat vreodată de acasă “să muncească la străini”, dar s-au întors pentru că altfel nu știau trăi și despre cei care nu (mai) pot pleca. Este o carte despre copiii (mari) care nu-și mai înțeleg părinții și viceversa, dar care compensează golul de sens cu iubirea. O carte despre un război niciodată dus cu tehnologia, deci despre o capitulare inevitabilă în fața ei și despre tot ce pierzi fără voie și putință de a te împotrivi. O carte despre simplitatea aproape pierdută a vieții.

Puțini dintre apropiații și îndepărtații mei citesc autori români. Nici nu știu ce pierd, dar le scriu eu acum: Pierd voci extraordinare precum cea a lui Florin Lăzărescu care povestesc cu umor și sensibilitate despre viețile noastre așa cum au fost și sunt ele. Simple. Doar noi le facem ale naibii de complicate, pentru că am uitat că se poate și altfel. Se poate și mai bine și mai ușor.

E bine să citești succese de public cum e “Un bărbat pe nume Ove”, de Fredrik Backman, dar niciodată nu-ți vor vorbi așa cum o face o carte ca “Noaptea plec, noaptea mă-ntorc”. Ca oamenii de lângă tine, oamenii care te-au crescut, oamenii care te-au alinat, oamenii care te scot din minți uneori. Oamenii de care ți-e dor.

Dă-i înainte cu Răsfoiala

Doina Ruști, Paturi oculte
Ioana Pârvulescu, Prevestirea
Mircea Cărtărescu, Creionul de tâmplărie
Antologie 16 prozatori de azi