Am spus despre cea mai recentă carte a lui Houellebecq că aduce raze de umanitate în cea mai cinică literatură a Europei. Îmi deveniseră toxice scrierile vituperative ale autorului francez, dar în Anihilare am găsit o poveste de viață și dragoste sfâșietoare, o baladă închinată umanității și absurdului existenței.

Cocaină, adulter, homosexualitate și Margaret Thatcher – totul în cartea care a câștigat Man Booker Prize acum – iată – 20 de ani, în 2004. De când ne livrează Netflix povești LGBTQ mai abitir decât putem duce, m-am silit să-mi cultiv înțelegerea și empatia față de comunitatea iubitorilor de același sex. Cartea lui Hollinghurst reconstituie atmosfera anilor ’80 ai secolului trecut și oferă o mărturie impresionantă despre efectele sociale ale flagelului SIDA în epocă.

Nu știu dacă ar fi trebuit să o plasez pe Ernaux la non-ficțiune. Relatarea ei atât de intimă și originală a realității sociale e demnă de un roman autobiografic dintre cele mai memorabile. Anii e prima mea întâlnire cu câștigătoarea Nobel din 2022 și, cu siguranță, nu va fi ultima.

M-am chinuit puțin cu acest monstru sacru al literaturii SF, dar a meritat. Seveneves prezintă unul dintre cele mai verosimile și lucide scenarii despre ce s-ar întâmplă dacă s-ar sfârși lumea, așa cum o cunoaștem. De asemenea, undeva în mijlocul “cărămizii” de 951 de pagini, veți găsi poate cel mai strălucit capitol cu mesaj feminist din literatura recentă (părerea mea).

Imediat după această lectură l-am pus pe tânărul autor chilian pe lista mea de favoriți. Când nu mai înțelegem lumea e un soi de thriller științific despre limitele și consecințele cunoașterii, o perspectivă filosofică profundă asupra a cine suntem, sau – mai exact – a ce am ajuns. De neratat romanul acesta scurt, dar intens.

Despre Lupanarul cred că e o poveste feministă plasată în cel mai improbabil loc și timp: un bordel din Pompei, cu puțină vreme înaintea devastatoarei erupții vulcanice. Mi s-a părut emblematic cum autoarea a cules imagini, inscripții și nume de pe ruinele de la Pompei pentru a-și construi povestea. O carte cu de toate: aventură, dramă, sex, dragoste, și mai cu seamă  – un puternic mesaj social.

Cu romanul acesta și cu Premiul Goncourt în brațe, Mohamed Mbougar Sarr pășește direct în literatura mare a lumii. Un joc între lumini și umbre, între centru și margine, originalitatea și plagiat sau metropolă și colonie, Cea mai tainică amintire a oamenilor e mai cu seamă o poveste desăvârșită despre cărți și literatură.

Debutul târziu al unei profesoare americane de scriere creativă, Viața ca un râu m-a încântat pentru limpezimea frazelor și frumusețea limbajului, laolaltă cu povestea nostalgică a unei iubiri pierdute și al rodului ei regăsit.

Romanul Malnata te duce cu gândul la Elena Ferrante, cu relațiile feminine complexe din Tetralogia Napoletană. Însă Beatrice Salvioni prezintă o perspectivă diferită și surprinzătoare pentru o autoare atât de tânără: prietenia (sugerând chiar o dragoste homosexuală) dintre două fete, în vremurile întunecate ale Italiei fasciste. M-a impresionat luciditatea cu care Salvioni a scrutat istoria tulbure a acelor timpuri și spectrul înfiorător al războiului.

O aprofundare a temei medicamentelor opioide care fac ravagii în societatea americană, romanul Barbarei Kingsolver este pentru mine lectura de ficțiune a anului. N-am avut răbdare și am citit-o în engleză, dar m-am bucurat cât de repede s-a tradus și la noi (editura Trei, în traducere de Paul S. Grigoriu). Citiți neapărat cartea, merită din plin premiile, nominalizările și aprecierea publicului din toată lumea.

Maggie O’Farrell e o altă nouă cunoștință literară din 2023. M-a impresionat stilul desăvârșit de a descrie într-un mod atractiv până și cele mai prozaice scene ale existenței cotidiene și, mai ales, oda extraordinară adusă maternității în acest roman. În rest, marșez pe tot ce a scris Claudia în recenzia ei.

Aceasta este pentru noi cartea de non-ficțiune a anului 2023. O minunată istorie a cărților, poveștilor și literaturii – care va bucura sufletul și mintea fiecărui iubitor de carte. Mulțumită lui Irene Vallejo pot acum să zâmbesc încrezător de fiecare dată când cineva îmi sugerează – mai pe față sau prin semnale discrete – că n-are rost să ne agităm, că lumea nu citește, că ce facem pe Răsfoiala e sortit zădărniciei. Nu e. Nici pe departe.

Cartea coordonată de istoricul militar Petre Otu descrie detaliile a o sută de bătălii din istoria românilor – o lectură interesantă pentru toți cei atrași de subiect, printre care mă număr și eu. Am descoperit multe amănunte despre episoade de eroism din istoria noastră. Mi-am reconfirmat că, noi românii, avem un talent străvechi de a păcăli inamicul atunci când ne e superior numeric și din punct de al dotărilor. Bine ar fi să ne “păcălim” mai mult la a face lucruri bune, unii pentru alții și împreună pentru țara aceasta pe care o criticăm prea adesea.

Ei, uite că mai citesc și bărbații cărți pentru fete. Memoir­-ul actriței Tembi Locke e o poveste frumoasă, dureroasă și înălțătoare despre dragoste, doliu, Sicilia, legături indestructibile și viața cu zâmbetele, lacrimile, călătoriile, mâncarea bună și amintirile pe care avem șansa de a le construi în fiecare zi.

Feblețea tinereții mele, Bono mi-a oferit o călătorie intimă în muzica și personalitățile membrilor trupei irlandeze U2. Un pic narcisist, un pic histrionic, dar mult poetic, mult empatic, mult inspirat, volumul autobiografic al lui Bono e un bun motiv să vrei să cunoști muzica U2 sau o reconfirmare că melodiile de care te-ai îndrăgostit au fost create de minți și suflete pline de frumusețe.

Mi-am continuat re-citirea celor 14 volume de literatură de război ale lui Sven Hassel pe care Nemira le-a reeditat integral în 2020. Scrierile pline de aventuri aproape neverosimile de pe frontul celui de-Al Doilea Război Mondial ale lui Hassel sunt bune lecturi de vacanță pentru iubitorii genului. (Nu știu câți dintre cititorii lui Hassel au remarcat simpatia cu care sunt portretizați românii și România în cărțile sale). Seria de cărți este iarăși la promoție consistentă la editură zilele acestea.

Thriller-ul lui Adrian McKinty, Insula, e o carte de vacanță despre tot ce se poate întâmpla rău în…vacanță. Suspansul durează până la final, personajele vulnerabile înfruntă răul singure (din nou!) într-o carte ce nu-ți dă voie să o lași din mână. Mă aștept să vedem curând și un film după povestea asta, ar fi cu siguranță un succes.

Nu puteam rata cea mai recentă publicare în România a Regelui Stephen King. Holly o readuce în atenția fanilor pe simpatica detectivă Holly Gibney pe care King a introdus-o în câteva dintre romanele lui anterioare. Din nou spun: nu îi mai speriați pe oamenii cărora nu le place literatura horror, King nu mai scrie de ani buni horror pur, cărțile lui – dimpreună cu Holly  – sunt povești polițiste, de suspans, drame excelent scrise și fresce ale Americii contemporane destinate publicului larg.

Cartea lui Andrei Crăciun poate fi citită într-o după amiază sau în trei săptămâni, câte o poveste pe rând. Un miniroman pe care l-am mai numit “Frânturi de bărbat” sau “Fragmente din douăzeci de iubiri”.

M-am distrat copios cu romanul premiat al Emei Stere. Este o excursie în România profundă, cu unele personaje demne de Moromeții, dar și cu o perspectivă proaspătă a relației dintre sat și oraș în societatea contemporană. Plină de umor, filosofică pe alocuri, un adevărat delir ici-colo, ironică în mare parte, Copiii lui Marcel îți va arăta România în moduri suprinzătoare.

Povestirile Simonei Goșu surprind personaje în situații inedite și trăiri umane eliberate de convenții, de cenzură, de judecata binelui sau răului. Fix cum se întâmplă și viața: pe neașteptate, fără să te întrebe, fără să te aștepte, fie că ai opt sau optzeci și șapte de ani. Începând cu această lectură am început să îmi notez acele povestiri care mi se par cel mai bine scrise (în acest volum e vorba de “Revederea”).

Am scris că prozele mici ale Adrianei Jderu anunță o literatură mare. M-a încântat debutul tinerei autoare și abia aștept primul ei roman. (“O treime” e cea mai bună poveste din cartea de față, mai zic o dată, să nu uit).

Am avut plăcerea să stau de vorbă cu Mihai Radu la FILIT 2023. L-am găsit așa cum mi l-am imaginat prin cartea pe care a scris-o: un pic cinic și mai mult stoic, un critic lucid al lumii în care trăim.  Dură și amăruie, povestea lui e o radiografie exactă a contemporanului românesc, încapsulată în numai 200 de pagini. M-am bucurat că anul acesta Repetiție pentru o lume mai bună a căpătat și un nou avatar, acela al unei piese de teatru.

Am hotărât unanim, Claudia și cu mine, că Miere neagră este pentru noi cartea românească a anului. Față de recenzia jumătății mele de Răsfoiala, nu mai adaug decât că romanul în trei acte al lui Dan Pleșa e printre cele mai luminoase povești despre comunism, sfârșitul dictaturii și tranziția spre lumea aia mai bună pe care încă o așteptăm. Sper pentru Miere neagră să ajungă la cât mai mulți cititori și să ia măcar câteva dintre premiile literare pe care le merită.